„Iată ce fel de istorii milițienești s-au întâmplat pe meleagurile sovietice, fie că este vorba despre nivelul unional, fie că e vorba despre cel republican. Respectiv, cetățenii nostalgici după perioada sovietică pot cântări și decide dacă merită să-și mai depene amintirile nostalgice după vremurile glorioase…”
–
Multiplicarea prilejurilor pentru nostalgii…
Apropierea centenarului URSS îi face pe nostalgici să-și reverse tot mai intens amarul, deplângând nu doar dispariția imperiului sovietic, ci și a instituțiilor acesteia. Spre exemplu, la 26 septembrie, nostalgicii au marcat cea de-a 60-a aniversare de la publicarea decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS privind instituirea zilei miliției sovietice. Ar fi putut aștepta până la 10 noiembrie pentru a comemora cea de-a 105-a aniversarea a miliției sovietice, însă sub presiunea nostalgiei au decis să anticipeze lucrurile și să marcheze a 60-a aniversare de la semnarea decretului privind instituirea zilei miliției, iar peste o lună și jumătate vor marca și ziua miliției propriu-zisă. Așa își creează mai multe prilejuri pentru amintiri.
Scopul nostalgicilor este să evidențieze legătura dintre evenimentele epocale – miliția sovietică s-a născut din revoluția bolșevică, iar actualmente purtător al flamurii revoluționare ar fi liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), ex-ministru de interne al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), Vladimir Voronin. Astfel, liderul PCRM este elogiat pentru că s-a opus Mișcării de Eliberare Națională: „…în 1989 miliția populară rămăsese una dintre ultimele structuri ale statului socialist, când luase amploare procesul de renaștere a sistemului burghez, aflată sub presiunea reacției naționaliste a viitorilor liberali, democrați, oligarhi … La 10 noiembrie 1989 ea a dat un răspuns demn naţional-unioniştilor. În acea zi, forțele distructive au luat cu asalt clădirea Ministerului Afacerilor Interne (MAI) al RSSM… generalul-maior de poliție Vladimir Nikolaevici Voronin, ministrul Ministerului Afacerilor Interne al RSSM, a fost în prima linie a apărătorilor clădirii, atunci când mulțimea a pătruns în incintă. Nu a dat ordin să fie folosite arme de foc pentru a se apăra împotriva atacatorilor, ci doar scuturi și bastoane de cauciuc… ministrul Voronin a împiedicat astfel masacrul care ar fi urmat cu siguranță, deși, conform legii, avea tot dreptul la un astfel de ordin”.
Ca de obicei, propagandiștii nostalgici operează cu semi-adevăruri. Ei refuză să menționeze cauzele protestului din preajma MAI, provocate de forțelor de ordine. Vorba e că la 7 noiembrie 1989 fusese arestate mai multe persoane, care participase la o amplă manifestație, inclusiv la blocarea tehnicii militare sovietice pe Piața Biruinței din Chișinău, ce urma să defileze cu ocazia comemorării revoluții socialiste din octombrie. În acest context, manifestațiile din 10 noiembrie s-au desfășurat în apărarea celor reținuți de miliție, lucru confirmat de pancartele afișate de participanți: Violența generează violență; Jos miliția antipopulară; De ce bateți în frații voștri; Topiți bastoanele la prezervative etc. Cronologia evenimentelor demonstrează cu precizie că protestatarii au fost provocați la acțiuni violente de către reprezentanții miliției. În acest context, este de remarcat că milițienii sovietici erau detestați, fiind porecliți “мусор”, adică gunoaie. Nu doar simplii cetățenii îi detestau pe milițieni, ci și reprezentanții structurilor de stat. De exemplu, ofițerii KGB îi considerau pe milițieni ignoranți și necinstiți, iar a coopera cu ei nu era altceva decât să te murdărești.
Miliția sovietică – născută din revoluție sau din NKVD?
Etapele evoluției miliției sovietice nu conțin nimic glorios cu ce s-ar putea mândri. Este adevărat că ea a fost instituită la 10 noiembrie 1917, în a treia zi de la puciul bolșevic, prin dispoziția lui Alexei Rîcov, comisar al Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD – Narodnîi Komissariat Vnutrennih Del). Documentul cerea ca toate sovietele deputaților muncitorilor și soldaților să înființeze de urgență o „miliție a muncitorilor”, în bază de voluntariat, care să se afle în subordinea exclusivă a sovietelor respective. A afirma că miliția sovietică a fost născută din revoluție este o exagerare, întrucât înșiși bolșevici numeau puciul din 7 noiembrie 1917 – lovitură de stat (perevorot). Abia 10 ani mai târziu a început utilizarea pe larg a termenului Marea revoluție din octombrie. Deci, este corect să se afirme că miliția sovietică a fost născută din NKVD și nu din revoluție, așa cum pretind nostalgicii.
Chiar primele acțiuni ale miliției sovietice i-au pecetluit imaginea pentru întreaga perioadă de existență a URSS. Inițial, ideea atragerii în rândurile miliției sovietice a proletariatului și înarmarea acestuia părea a fi atractivă. Însă consecințele imediate au fost dezastruoase – o izbucnire fără precedent a criminalității în primii ani ai puterii sovietice după ce vagabonzii și criminalii de ieri s-au înscris masiv în rândurile miliției. Aceștia din urmă au priceput rapid ce oportunități unice le oferă noua ordine. Un număr semnificativ de pușcăriași, cu “apartenența de clasă” similară cu cea a proletariatului au fost eliberați după revoluția din februarie și mai mulți după cea din octombrie. Respectiv, proaspeții „milițieni” s-au dedat unor activități caracteristice bandele obișnuite. În consecință, la câteva zile de la constituirea “miliției”, în noiembrie 1917, Consiliul Miliției din Moscova, un organism creat pentru a proteja ordinea revoluționară, s-a văzut nevoit să emită primul ordin de interzicere a perchezițiilor fără mandate.
De-a lungul perioadei sovietice structurile ministerului afacerilor interne, deci și miliția sovietică, au fost supuse celor mai multe reorganizări. Anumite structuri din cadrul miliției sovietice, precum Departamentul pentru combaterea furtului proprietății socialiste (ОБХСС) sau Inspectoratul de stat rutier (ГАИ) și-au creat o reputație de instituții corupte până în măduva oaselor. Coruptibilitatea miliției sovietice era partea de revers a politicilor de cadre. Vorba e că nomenclaturiștii de rang înalt erau adesea parașutați în organele de conducere ale miliției, în calitate de bonus pentru munca lor partinică sau în komsomol. După cinci ani de activitate în organele miliției, nomenclaturiștii parașutați se pensionau cu o pensie uriașă. În consecință, competiția nomenclaturiștilor pentru funcții în organele miliției sovietice făcea aproape imposibilă accederea profesioniștilor în funcții cheie, epoleții de generali revenindu-le nomenclaturiștilor fără experiență. Cazul generalului-maior, Vladimir Voronin, este edificator în acest sens. Oricine ar consulta biografia liderului PCRM, Vladimir Vornin, s-ar convinge că acesta a ajuns în grad de general-maior și ministru de interne după ce a fost nomenclaturist în organele sovietice și partinice din Dubăsari, Ungheni și Bender. Deci, nu e de mirare că foștii nomenclaturiști parașutați în funcții de conducere sunt nostalgici după timpurile lor de glorie.
Diseminarea corupției în organele miliției de către nomenclaturiști
Peștele de la cap se strică. Acest proverb ne-a fost reconfirmat de ultimul ministru de interne ai URSS – Nicolai Șciolocov. Acesta din urmă, înainte de a deveni, în 1966, ministru de interne al URSS a fost și el, în perioada 1951-1966, nomenclaturist pe meleagurile moldave, deținând funcțiile de adjunct al președintelui Sovietul de Miniștri al RSSM, președinte al Sovnarhozului și secretar secund al Partidului Comunist din RSSM. Deși statistica penală în URSS era clasificată, totuși, când datele au început a fi publicate, s-a dovedit că pe la mijlocul anilor 1960, adică după ce Șciolocov a devenit ministru de interne al URSS, criminalitatea a început să crească constant, triplându-se în următorii 20 de ani. Cele mai multe infracțiuni violente în acea perioadă se caracterizau prin violența domestică, generată de beție și furie. Iată și efectul promovărilor nomenclaturiste. Și mai trist, corupția care s-a înrădăcinat profund în anii 1960 a lăsat metastaze puternice în anii 1990, când milițienii recunoșteau că „nu li se achită salariile și se văd nevoiți să folosească pistoalele și legitimațiile pentru a-și dobândi de mâncare”.
Invocarea exemplului ex-ministrului Șciоlocov nu este întâmplătoare, acestuia i-a revenit rolul ingrat de cel mai corupt înalt demnitar sovietic, care s-a bucurat de protecția secretarului general al PCUS, Leonid Brejnev. Ironia sorții e că ascensiunea lui Leonid Brejnev spre culmele puterii a început tot în RSSM, de unde ulterior și-a recrutat cadre fidele. Prin intermediul acestor cadre se aranjează multe lucruri. Astfel, adjunct al ministrului Șciolocov a devenit, Iurii Ciurbanov – ginerele lui Leonid Brejnev. Respectiv, corupția s-a răspândit în ministerul de interne prin protecția secretarului general al PCUS. Iată care sunt izvoarele tradiției noastre, pentru care pledează comuniștii nostalgici moldoveni! Consecințele au fost tragice. Peste o lună după moartea lui Brejnev, Șcilocov a fost demis din funcție, iar doi ani mai târziu s-a sinucis, urmând exemplul soției sale, care ar fi atentat la viața lui Iurii Andropov – succesorul lui Leonid Brejnev. La rându-i, ginerele lui Brejnev și adjunct al lui Șciolocov, a fost condamnat la 12 ani de pușcărie. Cele menționate sunt doar câteva din paginile glorioase ale miliției sovietice pe care le deplâng nostalgicii pro-comuniști din Republica Moldova.
Paralele nomenclaturiste la nivel unional și republican
Din cele relatate ne putem convinge că există o mulțime de paralele în carierile nomenclaturiștilor, care din organele sovietice au ajuns șefi ai miliției sovietice. În acest sens, merită să insistăm pe compararea ex-ministrului de interne al URSS, Nicolai Șciolokov, și ex-ministrul de interne al RSSM, Vladimir Voronin. Așa cum s-a menționat, ambii au ajuns în funcțiile menționate după aceeași schemă. Ambii sunt buni familiști și își iubesc apropiații. Șcilocov a investit enorm în capriciile soției sale, Svetlana – diamante, opere de artă, colecție de automobile de epocă etc. Pentru că familia Șciolokov și-a început cariera nomenclaturistă în RSSM, ironia sorții a vrut ca o parte a bogățiilor acumulate să fie scoase din URSS prin Moldova. Din păcate nu se cunoaște finalul aceste istorii enigmatice.
La rândul său, Vladimir Voronin a investit foarte mult în fiul său – Oleg. Potrivit declarațiilor acestuia din urmă, el a devenit om prosper după ce a intrat în business, în 1988. Adică, un an înainte ca taică-sau să fi devenit ministru de interne al RSSM. Sigur, succesul fiului în business nu poate fi explicat doar prin ascensiunea tatălui în funcția de ministru de interne. Totuși, un lucru deranjează – de ce în familia unui comunist convins – succesor și promotor al valorilor revoluționare, a fost educat un viitor capitalist? Întrebarea vină n-are, numai că afacerile lui Oleg Voronin au cunoscut o ascensiune dramatică în perioadă când taică-său devenise președinte al Republicii Moldova. Pentru a ne imagina cât de bogat devenise fiul președintelui comunist, este suficient să ne amintim că Oleg Voronin își permitea să cheltuiască milioane de lei fără vreo proveniență declarată: “Centrul Anticorupție investighează din ce surse si-a alimentat Oleg Voronin cardul personal, cu care a plătit in 2008-2009 mărfuri și servicii in valoare de 67 milioane de lei, in afara granițelor Republicii Moldova, având in vedere ca la fisc a declarat venituri de 4 milioane de lei. CCCEC s-a autosesizat în urma unor materiale de investigație publicate de ziarul TIMPUL in decembrie 2009”. La fel ca și familia Șciolocov, familia Voronin colectează mașini de epocă, colecția fiind estimată la 70 milioane de lei. Nimeni n-a mai aflat vreodată sursele provenienței bogăției familiei Voronin.
Chiar și actualii parteneri de coaliție ai lui Vladimir Voronin și-au exprimat public convingerea că atât bogăția, cât și comportamentul docil al ex-ministrului de interne al RSSM și ex-președinte al Republicii Moldova sunt legate de relația cu oligarhul Vlad Plahotniuc, care în perioada președinției lui Vladimir Voronin ar fi oferit diverse servicii prețioase familiei prezidențiale. Despre acesta s-a scris și în presa moscovită: “Apropo, prietenul (lui Plahotniuc) său Oleg Voronin, fiul fostului președinte al Republicii Moldova Vladimir Voronin, a zburat adesea în avionul privat al lui Plahotniuc. Nici reputația lui Oleg Vladimirovici nu poate fi numită clară: a fost suspectat de evaziune fiscală și spălare de bani la scară deosebit de mare, apoi s-a certat cu Plahotniuc și a declarat că regretă întâlnirea cu el, pentru că „efectuează sechestru de raider”. Și presa locală a scris pe larg despre serviciile acordate președintelui Vladimir Voronin însuși, fapt care l-a făcut ostatec, obligându-l să accepte orice compromisuri cu oligarhul Plahotniuc. O mărturie în plus a relațiilor mutual avantajoase dintre familia Voronin și Vladimir Plahotniuc a fost făcută chiar recent. În consecință, contează că compromisurile acceptate de ex-președintele Vladimir Voronin i-au frânt voința. Voronin s-a abținut de la criticile publice în adresa oligarhului Plahotniuc, transformându-se într-o banală giruetă politică. Beneficiul compromisurilor liderului PCRM sunt pe față – nu se mai știe nimic despre cauza penală împotriva fiului său pentru invocata spălare de bani.
Iată ce fel de istorii milițienești s-au întâmplat pe meleagurile sovietice, fie că este vorba despre nivelul unional, fie că e vorba despre cel republican. Respectiv, cetățenii nostalgici după perioada sovietică pot cântări și decide dacă merită să-și mai depene amintirile nostalgice după vremurile glorioase.
#Nostalgii #miliția_sovietică #istoria #NKVD
