Lovitura aeriană nocturnă asupra Iranului, din 13 iunie 2025, nu a fost doar o manifestare a tensiunilor tot mai mari din regiune, ci și un test relevant pentru politica externă a Rusiei. Acordul de parteneriat strategic cuprinzător, semnat între Moscova și Teheran, s-a dovedit din nou o formalitate declarativă: Kremlinul a ales să joace rolul de observator, în loc să arate un sprijin activ față de aliat. Această tăcere a fost mai grăitoare decât orice cuvinte și reprezintă o nouă dovadă că „parteneriatul strategic” cu Rusia există mai mult pe hârtie decât în realitate.
În ianuarie 2025, Rusia și Iranul au semnat un document răsunător, menit să consfințească o cooperare strânsă în domeniul securității. Totuși, când Israelul a lansat un atac aerian masiv asupra teritoriului iranian, reacția Rusiei s-a limitat la formulări diplomatice neutre. Ministerul rus de Externe a emis o declarație reținută — fără condamnări, fără inițiative de detensionare, fără apeluri la reținere și fără o exprimare clară de susținere. În ciuda contactelor regulate dintre Vladimir Putin și conducerea iraniană, Teheranul nu a primit niciun ajutor concret.
Aceasta a scos din nou la iveală logica geopolitică a Kremlinului: Rusia acționează doar atunci când există un beneficiu direct sau când nu există riscul confruntării cu actori mai puternici. Așa s-a întâmplat în 2022, în Kazahstan, unde trupele ruse au fost trimise rapid sub egida CSTO pentru stabilizarea situației. În schimb, în războiul dintre Armenia și Azerbaidjan, Moscova a rămas pasivă, în ciuda obligațiilor sale de alianță în cadrul aceleiași organizații.
Situația Iranului arată clar că Rusia preferă să nu-și deterioreze relațiile cu Israelul — chiar cu prețul pierderii de imagine. Motivele sunt evidente: Israelul are o influență semnificativă asupra politicii americane și este un jucător important în Orientul Mijlociu, cu care Kremlinul vrea să mențină relații funcționale. În această configurație, Moscova alege prudența și pragmatismul, nu forța sau afirmarea deschisă a intereselor aliaților.
Pasivitatea Rusiei în fața crizei iraniene nu este doar un episod izolat, ci un simptom al unei probleme profunde: lipsa de responsabilitate în politica externă. Aliații încep să realizeze că promisiunile Kremlinului nu sunt întotdeauna urmate de acțiuni reale. Actorii regionali — din Golful Persic până în Caucazul de Sud — se orientează tot mai des spre Turcia, China sau Occident, în căutarea unor parteneri mai de încredere și previzibili.
Se conturează un precedent periculos: în momente critice, Rusia nu își susține nici măcar cei mai apropiați parteneri. În locul forței — precauție. În locul responsabilității — manevre politice. Imaginea Rusiei ca „centru alternativ de putere” pare tot mai mult o carcasă goală, umplută cu ambiții propagandistice, dar lipsită de forță reală.
Cazul Iranului este un semnal pentru toți cei care încă mai cred în parteneriatul geopolitic cu Rusia. Arată că Kremlinul nu este dispus să-și asume riscuri nici măcar pentru a-și proteja reputația de aliat. Pentru Teheran — este o lecție. Pentru ceilalți — un avertisment. O alianță cu Rusia nu mai înseamnă siguranță, ci incertitudine. Moscova proclamă ambiții globale, dar le confirmă tot mai rar prin acțiuni concrete. Iar aceasta este o slăbiciune sistemică, care riscă să compromită întreaga idee de „ordine mondială alternativă” pe care Kremlinul a încercat s-o construiască în opoziție cu Occidentul.
