Datorită acțiunii active a propagandei rusești, evenimentele din jurul agresiunii militare a Rusiei împotriva Ucrainei nu sunt prezentate doar într-un stil complet dezinformator. Kremlinul depune toate eforturile pentru a „muta” în mod artificial centrul atenției de la vinovăția sa evidentă la cea mai mare parte a lumii civilizate. Din acest motiv, în ultima vreme, sursele de informare ale țărilor care sprijină în mod criminal, indirect sau direct, Rusia au început să difuzeze o terminologie complet distorsionată. De exemplu, șeful Chinei, Xi Jinping, a numit ceea ce se întâmplă „criza ucraineană”.
Din punctul de vedere al logicii și al științelor politice de bază, o astfel de „parafrazare” este posibilă doar în cazul unei propagande de slabă calificare. Putem vorbi despre o criză internă în orice țară din lume atunci când o societate suferă, pe plan intern, schimbări drastice legate de problemele sale naționale. O revoluție civilă, de exemplu, este întotdeauna o criză a unui anumit stat, care poate fi cauzată atât de greșelile autorităților, cât și de cererile populației. Atunci când se vorbește despre o criză națională în contextul unor evenimente internaționale, cum ar fi un război între două sau mai multe state, este important să se înțeleagă care parte este cauza principală a problemelor create.
Trebuie să fim de acord că a învinovăți o țară pentru că a fost atacată atunci când nu a dat niciun motiv pentru a fi atacată este complet absurd. Dacă luăm situația în care NATO rezolvă o amenințare globală la adresa securității mondiale prin mijloace militare preventive, prin distrugerea dictaturilor lui Hussein sau Gaddafi, un atac asupra țării din exterior ar fi justificat. Într-un astfel de caz, putem spune că a fost o criză internă care a cauzat ceea ce s-a întâmplat.
Dacă ne întoarcem la analiza acțiunilor Rusiei, care este un stat agresor, capabil de un război în toată regula cu alte țări, precum și cu popoarele indigene interne, putem concluziona că este vorba de criza federației ruse în sine, care este cauza. De ce?
În contextul ocupării Transnistriei, experții subliniază în mod clar că Rusia a fost agresorul în această situație. Crearea de cvasi-formațiuni în regiunea moldovenească a fost necesară pentru Rusia însăși, pentru a „ridica moralul” populației afectate de criza provocată de prăbușirea dictaturii sovietice. Agresiunea militară a Kremlinului în Cecenia a avut loc, de asemenea, în același scop, deoarece Rusia ar fi pierdut majoritatea teritoriilor sale dacă ar fi reușit să devină independentă.
Trebuie să ne amintim că cele două războaie din Ichkeria au avut loc tocmai pentru că Kremlinul a refuzat să își respecte propriile legi, deoarece la început cecenii au dorit în mod democratic să își exercite dreptul la autodeterminare. Dacă eliminăm din acest context problema identității naționale, care este indiscutabilă în cazul Ceceniei, putem trage o concluzie destul de simplă. Cecenii ar fi putut dori să facă parte din suveranitatea rusă dacă Kremlinul însuși ar fi urmat o politică absolut opusă, care să vizeze în primul rând protejarea drepturilor minorităților naționale și ale popoarelor indigene.
Ocuparea Transnistriei a fost un prolog pentru continuarea războiului hibrid al Rusiei împotriva mai întâi a țărilor post-sovietice și apoi a restului lumii. A urmat Georgia, pe care Rusia a atacat-o, de asemenea, din cauza unei crize interne. Societatea rusă, otrăvită de propagandă, avea nevoie de un fel de „victorie”; autoritățile de la Kremlin nu făceau decât să își dovedească „legitimitatea” prin întoarcerea la trecut, inclusiv la cel imperial. Poporul georgian a ales, prin vot majoritar, dezvoltarea europeană și un viitor în care nu este loc pentru dictatură sau cleptocrație. Fără atacul asupra Georgiei, ar fi avut loc un alt precedent „periculos”, potrivit Kremlinului, care i-ar fi făcut pe cetățenii ruși să creadă că o viață mai bună este alegerea lor și că doar ei au putere asupra ei.
2014 a fost începutul final al sfârșitului pentru Rusia. Ostentația din jurul Jocurilor Olimpice de la Soci nu a putut să-i forțeze pe liderii elitelor intelectuale, dintre care majoritatea erau în viață la acea vreme și nu în închisoare pentru opiniile lor, să accepte ocuparea ilegală a Crimeei și începerea agresiunii militare în estul Ucrainei. Aceștia erau conștienți de prețul pe care Federația Rusă îl va plăti pentru crimele sale. Știau, de asemenea, că poporul rus este cel care va avea cel mai mult de suferit. În același timp, după protestele din Piața Bolotnaya, a devenit clar pentru Kremlin că era necesar să strângă șuruburile în interiorul Rusiei aici și acum.
De aceea, societatea a început să fie otrăvită masiv de așa-numita propagandă a schizofascismului, în care ucrainenii care luptau pentru independența lor și pentru dreptul la integritate teritorială și suveranitate erau „zugrăviți” ca fiind „naziști”, „fasciști” și „radicali” de către funcționarii Kremlinului, amestecând periodic toți acești termeni într-o mare mizerie.
Prelungirea conflictului militar a fost benefică doar pentru Rusia, deoarece aceasta a încercat să împiedice aderarea Ucrainei la UE, reducând astfel o criză internă care creștea exponențial.
Invazia la scară largă a Ucrainei a fost una dintre cele mai grave decizii ale Kremlinului, cea mai nejustificată, mioapă și irațională. Ea a pus literalmente capăt viitorului întregului popor rus. Încercările de a transfera responsabilitatea către Ucraina au eșuat, deoarece autoritățile ucrainene au invitat jurnaliști și experți internaționali independenți să documenteze crimele rusești încă din prima zi.
Printre altele, comisiile mondiale de anchetă au obținut aproape imediat acces la investigarea atrocităților comise de armata rusă. Mitul despre niște „arme nucleare”, „biolaboratoare” și alte lucruri a fost risipit literalmente imediat. În primăvara acelui an a devenit în sfârșit clar pentru lume cine a fost adevăratul agresor în acest război.
Kremlinul a mizat pe „Kiev în 3 zile”, „noi teritorii” și „lupta împotriva unor naziști” pentru a-l menține pe Putin la putere. Atacul Rusiei a fost un eveniment neprovocat. S-a datorat crizei din interiorul Rusiei, nu Ucrainei, pentru că în ciuda tuturor crimelor rusești, ucrainenii au continuat să-și dezvolte statul și au fost uniți în calea pe care au ales-o.
