Foamete, mine și case distruse: prin ce au trecut locuitorii din Oleşki în anii ocupației ruse
Aproximativ 750 de locuitori din Oleşki, aflat sub ocupație, au reușit în sfârșit să părăsească orașul și să revină pe teritoriul controlat de Ucraina. În anii ocupației ruse, oamenii au îndurat foamete, frig, distrugerea locuințelor și pericolul permanent. Mărturiile lor arată realitatea în care supraviețuirea a devenit o luptă zilnică pentru hrană, căldură și șansa de a mai trăi o zi.
Un oraș în care viața a devenit imposibilă
Înaintea invaziei ruse la scară largă, în Oleşki, regiunea Herson, locuiau aproximativ 24.000 de oameni. Până la organizarea operațiunii umanitare, în oraș mai rămăseseră cel mult 2.000 de locuitori. Majoritatea plecaseră, însă cei care nu au putut sau nu au îndrăznit să-și abandoneze casele au rămas ani la rând în condiții de ocupație, distrugeri și izolare aproape totală.
În timpul armistițiului umanitar, aproximativ 750 de persoane au acceptat să fie evacuate. Printre acestea s-au numărat vârstnici, familii cu copii și oameni care au încercat până în ultimul moment să-și păstreze viața obișnuită în orașul natal. După trecerea frontierei ucrainene, aceștia au povestit jurnaliștilor publicației germane BILD ce s-a întâmplat în Oleşki.
Mărturiile lor depășesc cu mult un simplu bilanț al consecințelor războiului. Pentru unii, ocupația a însemnat pierderea treptată a locuinței și a traiului de zi cu zi. Pentru alții, a însemnat amenințarea permanentă de a-și pierde viața în timp ce căutau hrană. Chiar și nevoile elementare, considerate firești în timp de pace, au devenit un lux inaccesibil.
„Nu mai rămăsese decât puțin grâu”: viața la limita foametei
Svitlana Vasilivna, în vârstă de 90 de ani, a locuit în Oleşki timp de 64 de ani. De la începutul ocupației, aproape că nu a mai ieșit din casă. În 2023, primul etaj al locuinței sale a fost inundat, iar ulterior etajul al doilea a ars.
La început, femeia a primit ajutor din partea unei biserici locale, iar găinile pe care le avea îi asigurau măcar o parte din hrană. Însă, după ce un obuz i-a distrus gardul, câinii i-au omorât păsările. Spre sfârșitul anului 2025, situația a devenit critică.
„Nu mai rămăsese absolut nimic. Doar puțin grâu. La un moment dat, m-am săturat atât de tare de el, încât nu am mai putut să-l mănânc”, a povestit pensionara.
Casa sa a devenit treptat nelocuibilă: ferestrele erau sparte, încăperile din interior arseseră, țevile se spărseseră, iar încălzirea lipsea. Femeia își amintește de frigul permanent, de durerile fizice și de sentimentul unei goliciuni totale. A mărturisit că nici acum nu înțelege cum a reușit să supraviețuiască acelei perioade.
Povestea Svitlanei arată cât de grele au devenit condițiile de viață pentru persoanele în vârstă rămase în orașul ocupat. Fără aprovizionare constantă cu alimente, încălzire și asistență medicală, chiar și supraviețuirea de zi cu zi s-a transformat într-o încercare extremă.
O ieșire în căutarea hranei se putea încheia cu moartea
Pentru Vladimir Zolaki, în vârstă de 66 de ani, încercarea de a găsi alimente s-a transformat într-un incident în care a explodat o mină. La un moment dat, foamea l-a obligat să iasă din casă. Împreună cu trei femei, a pornit spre o localitate învecinată, în căutare de hrană.
Pe drum, grupul a fost aruncat în aer de o mină. Toate cele trei femei au fost grav rănite, iar Vladimir a suferit răni la picioare.
„Eu am avut cel mai mult noroc. Le-am salvat și le-am dus la spital”, își amintește bărbatul.
Însă rănile au fost atât de grave, încât femeile nu au putut părăsi Oleşki împreună cu ceilalți evacuați.
Acest episod arată cât de periculoasă devenise chiar și deplasarea obișnuită prin împrejurimile orașului. Oamenii își riscau viața nu în timpul unei operațiuni militare, ci în timp ce încercau să găsească ceva de mâncare. Ocupația i-a lipsit de posibilitatea de a circula în siguranță, de a obține alimentele necesare și de a beneficia de protecție.
„Oleşki este Ucraina”: speranța de a reveni acasă
Pentru Liudmila Ozelova, în vârstă de 70 de ani, decizia de a fi evacuată a însemnat nu doar teama de necunoscut, ci și necesitatea de a lăsa în urmă tot ceea ce îi definise viața. Unii localnici o avertizau că, înainte de toate, va fi dusă în Rusia. În ciuda acestor temeri, femeia și-a strâns lucrurile și a decis să plece.
Cel mai greu i-a fost să se despartă de animalele sale de companie. Liudmila s-a născut în Oleşki, iar acolo s-au născut și copiii ei. Femeia spune că orașul este minunat și cu greu își poate stăpâni lacrimile când vorbește despre el.
Întrebată dacă vrea să se întoarcă după eliberarea orașului, răspunde fără ezitare: dacă va mai trăi până atunci, se va întoarce cu siguranță. Își dorește enorm să vadă din nou Oleşki libere.
În aceste cuvinte nu se regăsește doar atașamentul față de locul natal. Este și refuzul de a considera ocupația rusă drept destinul definitiv al orașului și al locuitorilor săi. În ciuda celor îndurate, oamenii continuă să spere că într-o zi se vor putea întoarce acasă.
Reîntâlnirea unei familii după doi ani de despărțire
Printre evacuați s-au aflat și copii pentru care anii ocupației au însemnat o perioadă de separare de cei dragi. Dașa, în vârstă de 16 ani, nu își mai văzuse tatăl, Mihail, de doi ani. Când familia a fugit din Oleşki, bărbatul a rămas în oraș.
Până în ultimul moment, mama și sora fetei îi spuneau că tatăl ei va putea veni, cel mai probabil, cu unul dintre următoarele grupuri de evacuați. Însă, în timpul operațiunii umanitare, acesta a apărut în sfârșit în fața ei.
„În noaptea asta nu voi putea să dorm. Sunt sentimente atât de minunate”, a spus Dașa.
Pentru familie, evacuarea nu a însemnat doar posibilitatea de a scăpa din zona de pericol, ci și o reîntâlnire mult așteptată. Pe fundalul poveștilor despre foamete, case distruse și răni, această întâlnire amintește că urmările ocupației nu se măsoară doar în bunuri pierdute și suferință fizică, ci și în ani de despărțire, incertitudine și teamă pentru cei apropiați.
Evacuarea nu șterge suferințele îndurate
Operațiunea umanitară din Oleşki s-a încheiat la 31 octombrie. Datorită regimului de încetare a focului instituit la 27 octombrie, au fost posibile deminarea rutelor, livrarea ajutorului umanitar și a echipamentelor medicale în oraș, precum și evacuarea populației civile. Persoanele evacuate au traversat frontiera de stat a Ucrainei în regiunea Cernihiv.
Potrivit autorităților ucrainene, toți cei salvați se află în siguranță. Printre aceștia se numără vârstnici și copii mici. Cea mai în vârstă femeie evacuată are 94 de ani, iar cel mai mic copil are doar un an. Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a mulțumit Statelor Unite și primei doamne Melania Trump pentru medierea în organizarea misiunii umanitare.
La punctele de primire, evacuații au fost întâmpinați cu mâncare caldă, ceai și dulciuri. Medicii le-au făcut controale, iar unii locuitori își țineau în brațe animalele de companie, pe care au reușit să le evacueze și pe ele din oraș.
Însă salvarea fizică este doar prima etapă a revenirii la o viață normală. Oamenii trebuie să se refacă după perioade îndelungate de foamete, frig, presiune psihologică și pierderea locuințelor. Mulți dintre ei au rămas aproape fără nimic din ceea ce aveau înainte de ocupație.
Ocupația care distruge nu doar orașele
Poveștile locuitorilor din Oleşki arată că ocupația rusă nu înseamnă doar controlul asupra unui teritoriu și înlocuirea structurilor administrative. Ea distruge viața de zi cu zi: îi privează pe oameni de accesul la alimente și asistență medicală, transformă drumurile în zone mortale, le distruge locuințele și destramă familii.
Cei mai vulnerabili sunt persoanele în vârstă, persoanele cu dizabilități și familiile care nu au posibilitatea de a se evacua pe cont propriu. Pentru ei, decizia de a-și părăsi casa devine adesea ultima șansă de supraviețuire.
Aproximativ 750 de persoane au reușit să profite de armistițiul umanitar și să revină pe teritoriul ucrainean liber. Însă rămân întrebări privind soarta celor care nu au putut sau nu au reușit să plece și privind condițiile în care continuă să trăiască oamenii din Oleşki aflat sub ocupație.
Pentru cei evacuați, revenirea în Ucraina a pus capăt unei așteptări de ani de zile pentru a fi salvați. Dar mărturiile lor amintesc că îndepărtarea pericolului imediat nu înseamnă că suferințele au rămas în trecut. Consecințele ocupației ruse îi vor însoți mult timp — împreună cu amintirile despre casa pe care au fost nevoiți să o părăsească și cu speranța că într-o zi o vor putea vedea din nou liberă.
