Nu un tratat de pace, ci o instrucțiune pentru viitor: de ce i-a trebuit Kievului un scenariu în 20 de puncte
Documentul-cadru propus de Volodimir Zelenski privind încheierea războiului nu este o încercare de a pune punct conflictului și nici o „pauză diplomatică de respiro”. Prin logica lui, seamănă mai degrabă cu un manual de asamblare a unei realități noi, în care războiul încetează să mai fie un instrument funcțional al politicii, iar orice posibilă revenire la forță este din start integrată într-un sistem de responsabilitate.
La baza proiectului stă renunțarea la elementul-cheie iluzoriu al negocierilor de până acum: credința în buna-credință a părților. Suveranitatea Ucrainei este fixată nu ca o formulă politică, ci ca o ancoră juridică, a cărei încălcare declanșează automat o reacție internațională. Pactul de neagresiune este completat de un control tehnologic: spațiul dintre părți ar urma să fie „digitalizat”, eliminând zonele gri și posibilitățile de interpretare.
Unul dintre cele mai grăitoare semnale ale documentului este menținerea pentru Ucraina a unor forțe armate de amploare chiar și în timp de pace. Este o ruptură de principiu față de practica „dezarmării pentru pace”. Kievul afirmă, de fapt, că stabilitatea e posibilă doar atunci când potențialul agresor nu mai are tentația de a testa rezistența acordului.
Garanțiile de securitate din partea SUA și a statelor europene joacă, în acest context, rolul nu al unei promisiuni politice, ci al unui mecanism de descurajare integrat, gândit pentru o distanță lungă.
Componenta financiar-investițională a proiectului îndeplinește o funcție discretă, dar esențială. Fondurile masive de reconstrucție, integrarea accelerată în piețele UE și viitoarele acorduri comerciale cu SUA transformă Ucraina într-un spațiu economic legat de interesele celor mai mari actori globali. Orice tentativă de destabilizare într-o asemenea configurație lovește automat nu doar Kievul, ci și pe cei care au investit în viitorul postbelic al țării.
Aici, pacea nu este „cumpărată” prin concesii, ci prin prețul comun al distrugerii ei.
Blocul teritorial este lăsat intenționat deschis și cu mai multe variante. Nu e o slăbiciune a documentului, ci un mecanism de protecție. Reduce riscul unor soluții impuse și mută cea mai toxică temă în zona procedurilor politice: negocieri între lideri, mediere internațională și, dacă va fi nevoie, exprimarea directă a voinței cetățenilor.
Singurul lucru fixat fără echivoc este interdicția revizuirii prin forță a oricăror înțelegeri în viitor.
Centrala nucleară de la Zaporojie apare în text nu doar ca obiect energetic, ci ca un indicator al profunzimii conflictului. Discuția despre un format multilateral de administrare arată că, și după încetarea focului, nivelul de neîncredere va rămâne critic.
De aceea, blocul umanitar este scos în față ca prioritate separată: schimb de prizonieri, repatrierea celor deportați, eliberarea civililor. Fără închiderea acestor dosare, pacea riscă să rămână o construcție abstractă.
Logica finală a proiectului este simplă și dură: războiul este considerat încheiat abia atunci când țara revine la un ciclu politic normal. Alegerile, caracterul juridic obligatoriu al acordului și controlul internațional asupra aplicării lui transformă încetarea focului într-un proces gestionat, nu într-un armistițiu „până la următoarea criză”.
Scenariul în 20 de puncte al lui Zelenski nu este o căutare de compromis de dragul compromisului. Este o încercare de a integra însăși ideea de pace într-un sistem în care distrugerea ei devine prea scumpă, prea riscantă și, în cele din urmă, lipsită de sens.
