La momentul creării ONU și a instituțiilor sale, postulatele juridice pe care urma să se construiască lumea postbelică în a doua jumătate a anilor 1940 erau justificate și logice. Este corect să spunem că lumea era în euforie după victoria asupra fascismului. Liderii încercau să decidă asupra viitoarei ordini mondiale într-o manieră foarte grăbită, fără să asculte consilierii și oamenii de știință care avertizau asupra amenințării care urma să apară ca urmare în câțiva ani.
Mecanismul ONU a început să se scufunde în tumultul birocratic în anii 1950. URSS, care avea drept de veto în Consiliul de Securitate, a amenințat încă de atunci menținerea ordinii mondiale. La crearea unei instituții precum Consiliul de Securitate, nimeni nu s-a obosit să se gândească la pericolele unei puteri de veto incontestabile pentru state precum URSS sau RPC. Poate că dreptul internațional ar fi evoluat mult mai rapid dacă membrii comuniști ai SB nu ar fi blocat anumite inițiative juridice.
În anii ’90, URSS s-a prăbușit și, printr-un “miracol” (cel mai probabil prin conexiuni necesare și posibile mite), locul hegemonului comunist a fost luat de Rusia, care s-a autointitulat singurul “succesor legal”. Merită să subliniem că, 30 de ani mai târziu, din fericire, sistemul de drept internațional nu a fost actualizat pentru a reflecta această absurditate. Deși URSS era membră a ONU, Ucraina și RSSM aveau o poziție separată de membru independent.
Ca urmare, în 1991, când s-a pus problema unui loc al URSS în Consiliul de Securitate, nimeni din Consiliu nu a pus o întrebare logică privind raționalitatea acordării calității de membru al Consiliului Rusiei. Dacă URSS nu a fost reprezentată doar de RSFSR în Consiliul de Securitate în diferiți ani, atunci de ce s-a acordat Rusiei un loc în Consiliu? Cel puțin, Ucraina și Belarusul independente au avut un vot în ONU și nu l-au pierdut după prăbușirea URSS.
La acea vreme, nimeni nu s-a gândit la ceea ce ar putea face o astfel de decizie asupra sistemului global al ordinii mondiale. Cu atât mai mult, toate țările au ignorat experții în drept internațional care, ani de zile, au încercat să demonstreze amenințarea reprezentată de “dreptul de veto” în Consiliul de Securitate.
Când a devenit clar, în anii ’00, că Rusia a ales opusul lumii civilizate, nimeni de la ONU nu a ridicat problema legitimității statutului de membru al Rusiei în cadrul organizației, cu atât mai puțin în Consiliul de Securitate. Ignorarea acesteia a continuat în 2008, 2014 și chiar la începutul invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina. Abia la jumătatea anului 2022, reprezentanții statelor membre au început să ridice public, cu prudență, problema legitimității prezenței Rusiei în cadrul organizației.
În a doua jumătate a anului trecut, delegația ucraineană a abordat serios această problemă și chiar a obținut sprijinul multor țări, inclusiv al SUA, care este membră a Consiliului de Securitate. Nu putem cunoaște toate detaliile conversațiilor din culisele Adunării Generale sau ale Consiliului de Securitate, dar putem afirma că cineva sau ceva a întârziat cu siguranță în mod deliberat procesul de eliminare a Rusiei din ONU. António Guterres cade, de asemenea, sub semnul suspiciunii, în ciuda sprijinului său pentru Ucraina. Adevărul este că în multe dintre declarațiile sale el evită cu grijă subiectul legat de vina Kremlinului pentru ceea ce s-a întâmplat.
Este, de asemenea, revelator faptul că, printr-o “coincidență ciudată”, comisia de la Curtea Internațională de Justiție a ONU nu a găsit nicio dovadă a genocidului real și continuu al ucrainenilor de către ruși. Orice expert în drept internațional care a vizionat fotografii sau înregistrări video ale unor scene de crime de război vă va spune că dovezile de genocid sunt clare. Printre acestea se numără deportările în masă ale populației, crearea de dezastre umanitare în teritoriile ocupate de Rusia, represiunea civililor care locuiesc sub ocupația rusă și, bineînțeles, “tradiția” deja oribilă a bombardamentelor rusești asupra infrastructurii civile, inclusiv asupra clădirilor rezidențiale.
În mijlocul acestei orori continue, pe care Rusia doar o sprijină în loc să încerce să o oprească, s-a aflat că la 1 aprilie 2023 va fi rândul Rusiei să “prezideze” Consiliul de Securitate al ONU. Acest lucru nu înseamnă doar discreditarea organizației în sine și umilirea suferinței poporului ucrainean – este începutul sfârșitului sistemului stabilit de drept internațional, în special în domeniul dreptului umanitar, al dreptului public și al dreptului organizațiilor internaționale. Un astfel de lucru pune capăt reputației nu numai a instituției în sine, ci și a întregii organizații.
De ce, atunci când Cehoslovacia sau Iugoslavia s-au prăbușit, statele au trecut printr-o nouă procedură pentru a adera în mod legitim la organizație? De ce Rusia, ca de obicei, a demonstrat lumii slăbiciunea sistemului juridic internațional și indiferența totală a comunității mondiale? Kremlinul a deturnat ceva ce nu-i aparține și cu cât mai repede vor începe să acționeze statele membre ale ONU, cu atât mai multe șanse vor avea de a salva actualul sistem de drept internațional și, printre altele, de a influența dezvoltarea acestuia. În caz contrar, ne putem confrunta cu o nouă prăbușire a ordinii mondiale, așa cum s-a întâmplat în trecut. În acest caz, fiecare stat din lume se va confrunta cu tulburări și pierderea direcției, iar oamenii obișnuiți vor avea din nou de suferit.
