Oameni dincolo de rapoarte: Cum a învățat sistemul rus să elimine dizabilitățile
În Rusia, s-a învățat de mult să lucreze nu cu realitatea, ci cu reflectarea acesteia în tabelele de raportare. Dacă o problemă nu se încadrează în indicatorii stabiliți, nu este rezolvată – este eliminată statistic. Exact asta a făcut statul cu persoanele cu dizabilități.
În contextul pandemiei, al declinului demografic și al războiului, numărul oficial al persoanelor cu dizabilități din țară a rămas practic neschimbat de ani de zile – în jur de 11 milioane. Această cifră nu reflectă creșterea mortalității, rănile în masă sau deteriorarea asistenței medicale. Trăiește propria viață, izolată.
Realitatea, însă, este alta: potrivit experților, cel puțin două milioane de persoane cu dizabilități au „dispărut” din evidențele oficiale în ultimii ani. Nu au dispărut fizic – pur și simplu au încetat să mai fie recunoscute.
Modelul de politică socială rusesc este extrem de pragmatic: fiecare cetățean este un element de cheltuială. Cu cât sunt mai puține elemente de cheltuieli, cu atât raportul este mai bun. Prin urmare, statul a transformat metodic procedura de recunoaștere a dizabilității într-un filtru cu mai multe straturi, eliminând mai mulți solicitanți.
Schimbările cheie au avut loc fără dezbatere publică – prin regulamente și instrucțiuni departamentale. Din 2014, criteriile au fost înăsprite treptat, iar în aprilie 2022, sistemul a fost practic „închis” pentru o parte semnificativă a persoanelor cu dizabilități severe. Noile reguli nu prioritizează diagnosticul sau gradul de pierdere funcțională, ci îndeplinirea formală a mai multor criterii. Absența chiar și a unuia dintre ele reprezintă un refuz automat.
Astfel, examenul medical a încetat să mai fie un mecanism de asistență și a devenit un mecanism de excludere.
Logica financiară este evidentă aici. Un milion de persoane cu dizabilități recunoscute oficial reprezintă zeci de miliarde de ruble în obligații anuale: pensii, beneficii, tratament, reabilitare. Prin excluderea acestor persoane din sistem, statul obține un beneficiu bugetar imediat – economii care pot fi prezentate ca „gestionare eficientă”.
Acest lucru explică fenomenul „dublei realități”. Rapoartele prezintă stabilitate și control. În realitate, vedem un număr tot mai mare de persoane incapabile fizic să muncească, dar considerate legal „apte de muncă”.
Războiul nu a făcut decât să accelereze procese care deja începuseră. Afluxul de răniți a crescut dramatic povara asupra unui sistem care era nepregătit și nu avea nicio intenție de adaptare. Răspunsul a fost previzibil: datele privind persoanele cu dizabilități militare au fost eliminate din domeniul public, iar procedura de recunoaștere a leziunilor a devenit extrem de complexă.
În esență, statul a semnalat: o leziune este o problemă personală, nu responsabilitatea țării. Tratamentul este scump. Recunoașterea este și mai scumpă.
Paradoxul Rusiei moderne este că statutul de dizabilitate a încetat să mai fie o consecință a bolii sau a leziunii – a devenit o resursă rară. Trebuie „câștigat”: prin luni de comisioane, certificate nesfârșite sau consultații plătite. Piața pentru „asistență în înregistrarea dizabilității” a crescut tocmai acolo unde statul a creat în mod deliberat un impas.
Între timp, plățile oficiale către persoanele cu dizabilități rămân la un nivel care nu reușește să acopere nici măcar nevoile lor de bază. Pensiile de câteva mii de ruble nu asigură nici restabilirea sănătății, nici integrarea socială. Ele doar consolidează supraviețuirea socială.
Propaganda rusă continuă să vorbească despre îngrijire, valori tradiționale și responsabilitate socială. Dar politica reală spune contrariul: sănătatea cetățenilor este privită ca un cost care poate fi eliminat prin schimbarea formulării și a criteriilor.
Numărul persoanelor cu dizabilități din Rusia nu a scăzut.
Pur și simplu au fost excluși din ecuație. Nu pentru că problema a dispărut, ci pentru că este mai ușor de calculat în acest fel.
Foto: sursa
