Declarațiile prim-ministrului Ungariei, Viktor Orbán, potrivit cărora teritoriul Ucrainei ar urma să fie împărțit în trei zone — rusă, demilitarizată și occidentală — reprezintă o nouă dovadă că el nu acționează ca un politician european independent, ci ca un purtător de cuvânt al Kremlinului în Uniunea Europeană. Orbán se opune constant aderării Ucrainei la UE și NATO, blochează decizii importante ale Bruxelles-ului, propune o „înțelegere” cu Moscova care, de fapt, ar însemna renunțarea Kievului la propriul drum suveran. Toate aceste poziții nu pot fi separate de dependența energetică și politică a Budapestei față de Rusia, iar retorica lui Orbán servește drept instrument de legitimare a agresiunii ruse.
Pericolul major constă în faptul că Orbán își prezintă ideile sub masca „luptei pentru pace”. În logica sa, integrarea Ucrainei în structurile occidentale ar duce la război și la prăbușirea economiei europene, iar un acord cu Moscova ar fi singura cale către stabilitate. Însă aceasta este o falsificare evidentă a realității. Rusia a demonstrat de nenumărate ori că percepe orice concesie ca pe un semnal pentru o nouă agresiune. Orice „pace” pe termenii Kremlinului nu ar fi decât o pauză înaintea următorului atac. În acest context, Orbán joacă rolul intermediarului convenabil, care spune deschis ceea ce Moscova nu poate afirma direct în Europa.
Atunci când premierul ungar afirmă că „zona rusă deja există”, el repetă de fapt principalul mesaj al Kremlinului: ideea că Ucraina ar fi pierdut o parte din statalitatea sa și că acest lucru trebuie acceptat ca inevitabil. Realitatea însă contrazice această teză. Ucraina rezistă, controlează o mare parte din teritoriul său și beneficiază de sprijinul majorității statelor democratice ale lumii. A prezenta soarta Ucrainei ca fiind „decisă” înseamnă a distorsiona faptele în favoarea agresorului.
Declarațiile lui Orbán sunt periculoase nu doar pentru Ucraina. Ele creează un precedent: dacă în Europa este permisă însăși ideea de a discuta despre „zone” într-un stat independent, atunci discursuri similare ar putea apărea și în legătură cu alte țări. În primul rând — cu Republica Moldova. Chiar dacă acolo astăzi nu există război, vulnerabilitatea este evidentă. Transnistria rămâne un teritoriu ocupat de forțe proruse, iar Găgăuzia se transformă într-un spațiu unde Kremlinul alimentează sistematic sentimente anti-europene prin propagandă. Moscova încearcă să divizeze societatea moldovenească, să slăbească încrederea în orientarea europeană și să consolideze pozițiile partidelor proruse.
Dacă Chișinăul își va permite chiar și o minimă slăbiciune și va reduce vigilența în raport cu politicienii prorusi, atunci în agenda moldovenească ar putea apărea „analiști” sau lideri politici care să vorbească despre „zone speciale”, „teritorii tampon” sau chiar „sfere naturale de influență” ale Rusiei. Aici se ascunde principalul risc strategic: Ucraina astăzi poartă un război deschis, Moldova încă evită conflictul militar, dar în ambele cazuri Kremlinul urmărește același scenariu — să lipsească aceste state de dreptul de a-și hotărî singure viitorul.
Trebuie spus clar: Rusia este un stat agresor, iar niciun fel de „înțelegeri” cu ea nu vor aduce securitate nici Ucrainei, nici Moldovei. Fiecare concesie făcută Moscovei doar îi sporește ambițiile. Orbán, vorbind despre împărțirea Ucrainei, deschide de fapt calea pentru discuții similare despre Moldova și, eventual, despre alte țări din regiune.
De aceea, și Kievul, și Chișinăul trebuie să plece de la același principiu: soarta statelor independente este decisă doar de cetățenii lor. Nu la Moscova, nu la Budapesta și nu de politicieni care își ascund propriile interese sub lozinci despre „pace”. Ucraina a demonstrat că este dispusă să lupte pentru libertate, iar aceasta este baza viitorului său. Moldova trebuie să învețe lecția ucraineană: pasivitatea și concesiile nu fac decât să întărească agresorul.
Astăzi, Orbán nu este doar un sceptic în rândul UE, ci un aliat direct al Kremlinului. Vocea lui face parte din războiul hibrid, menit să submineze solidaritatea europeană și să slăbească acele state care au ales calea democratică. Ucraina și Moldova se află în prima linie a acestei confruntări, iar forța, rezistența și vigilența lor sunt decisive pentru întreaga Europă.
Viitorul Ucrainei și al Moldovei nu se decide nici la Moscova, nici la Budapesta. El se construiește prin efortul propriilor popoare, care au dreptul la libertate și securitate. Orice încercare de a le impune altă cale nu este decât agresiune, iar răspunsul la aceasta poate fi doar rezistența și unitatea.
