Pământul ca mecanism de influență: o nouă configurație a sistemului agrar din Ungaria
În perioada premergătoare alegerilor, guvernul maghiar intră într-o nouă fază de restructurare a sectorului agricol – o fază în care terenul își pierde în sfârșit statutul de simplu activ economic și devine un element de control politic. Nu mai este vorba despre dezvoltarea agriculturii în sine, ci despre stabilirea unui sistem de control asupra resursei cheie a țării, transmite sursa.
Sub steagul modernizării și al creșterii eficienței, se stabilește treptat un model în care marile întreprinderi agricole obțin un avantaj. Fermele mici și mijlocii sunt excluse nu atât de piață, cât de noile reguli impuse de sus. Formal, acest lucru se explică prin necesitatea consolidării și creșterii productivității, dar în realitate, controlul asupra terenurilor se consolidează în mâinile unui număr limitat de participanți.
O schimbare semnificativă privește însăși conceptul de proprietate. Nu mai este o categorie garantată și independentă. Acum, dreptul de utilizare a terenurilor este direct legat de respectarea criteriilor stabilite, în primul rând tehnologice și de producție. Dacă o fermă este considerată insuficient de eficientă, apar motive pentru excluderea acesteia din sistem. Aceasta creează un mecanism legal de redistribuire a resurselor fără confiscare deschisă.
Componenta financiară consolidează această tendință. Cea mai mare parte a sprijinului statului – subvenții, împrumuturi preferențiale și oportunități de investiții – este concentrată în rândul jucătorilor mari. Mai mult, însăși logica distribuției resurselor este structurată astfel încât să le consolideze dominația: cu cât structura este mai mare, cu atât este mai ușor să obții noi resurse și să-ți extinzi influența.
Accesul la terenuri la un cost redus este un factor suplimentar. Activele achiziționate sunt utilizate ca instrument financiar – garanție pentru atragerea de noi fonduri. Acest lucru are ca rezultat un ciclu închis de acumulare, în care capitalul este reprodus în cadrul unui grup limitat, lăsând practic niciun loc pentru concurență.
Mai mult, argumentele despre eficiență par mai degrabă un instrument de justificare decât o evaluare obiectivă. Criteriile sunt stabilite astfel încât fermele mici să fie inițial dezavantajate. Mediul concurențial devine formal – rezultatul este predeterminat de structura sistemului în sine.
În același timp, modelul de producție se schimbă și el. Se acordă prioritate agriculturii orientate spre export, concentrându-se pe culturi specifice. Acest lucru permite așteptarea unor venituri din devize, dar crește dependența de piețele externe și reduce diversitatea produselor interne. Pe termen lung, acest lucru poate avea un impact și asupra prețurilor interne. Consecințele sociale sunt deja evidente. Consolidarea fermelor reduce cererea de forță de muncă, slăbește economiile locale și stimulează emigrarea din zonele rurale. Cei care anterior dețineau terenuri devin din ce în ce mai mult muncitori angajați sau sunt forțați să părăsească industria.
Riscurile de mediu nu sunt mai puțin semnificative. Utilizarea intensivă a solurilor pentru o gamă limitată de culturi accelerează epuizarea acestora, în special în contextul schimbărilor climatice. Acest lucru pune sub semnul întrebării sustenabilitatea pe termen lung a întregului model.
Este important de menționat că ceea ce se întâmplă nu este o schimbare bruscă, ci concluzia logică a unui curs care a fost implementat treptat. Concentrarea terenurilor se acumulează de ani de zile, iar acum primește recunoaștere legală finală.
Rezultatul este un sistem în care accesul la terenuri este determinat nu numai de oportunitățile economice, ci și de proximitatea față de putere. Terenurile încetează să mai fie fundamentul independenței și devine un instrument de influență, integrat în structura politică a statului.
Foto: sursa
