Un nou val de escaladare în războiul ruso-ucrainean a coincis cu înăsprirea retoricii președintelui american Donald Trump. După ce Trump a redus public termenul pentru încheierea războiului de la 50 la 10 zile, Rusia a răspuns nu cu cuvinte, ci cu sânge și foc — un atac masiv asupra Kievului. A devenit clar: Kremlinul revine la o tactică bine cunoscută — șantajul nuclear și energetic, presiunea prin teroarea asupra populației civile, pentru a forța Occidentul să-i vorbească în limbajul forței.
Bombardamentul nocturn asupra capitalei Ucrainei, care a dus la moartea unor civili, inclusiv a unui copil, și la rănirea a peste o sută de persoane, nu este doar „încă un atac”. Este un mesaj politic. Loviturile țintite asupra grădinițelor, spitalelor și locuințelor fac parte din reacția la schimbarea poziției Washingtonului și se înscriu în jocul geopolitic al lui Putin. El încearcă să demonstreze că orice presiune venită din partea Occidentului nu va duce la concesii, ci la intensificarea violenței.
În această logică, Trump nu acționează doar ca lider american, ci ca simbol al speranței pentru încheierea rapidă a războiului. Ultimatumul său de 10 zile a fost perceput în Occident ca o tentativă de a trece la presiuni reale asupra Rusiei. Dar Kremlinul a răspuns în maniera sa tradițională — prin forță. Rachetele și dronele au devenit modul de a transmite mesajul: „nicio presiune externă nu ne va opri.”
Conducerea rusă încearcă din nou să impună lumii logica fricii. Rusia nu șantajează doar Ucraina, ci și Washingtonul, Bruxellesul, Berlinul. Fiecare atac este un fel de răspuns la sancțiuni, ajutor militar sau declarații politice. Și de fiecare dată, acest răspuns înseamnă moarte și distrugere. Putin vrea să demonstreze: ori Occidentul acceptă negocieri după scenariul Kremlinului, ori va plăti un preț tot mai mare pentru rezistență.
Acest model de comportament nu este nou. Din 2014, Rusia folosește agresiunea ca instrument de negociere. Însă situația actuală se remarcă prin amploarea și intensitatea ei. Kremlinul nu mai ascunde disprețul față de dreptul internațional. Bombardamentele asupra Kievului sunt legate direct de declarațiile liderilor occidentali. Practic, Putin arată că: cu cât presiunea este mai mare, cu atât răspunsul va fi mai dur.
Totuși, acest comportament nu este o dovadă de putere, ci un semn de vulnerabilitate. Războiul epuizează Rusia, forțând-o să amâne nevoile interne pentru a continua agresiunea. Atacurile masive nu mai sunt un drum spre victorie militară, ci o tentativă de a demoraliza Occidentul, de a-l face să se îndoiască de sensul sprijinului acordat Ucrainei.
Dar strategia fricii funcționează tot mai puțin. Societatea ucraineană rămâne fermă chiar și sub bombardamente. Kievul nu cedează, în ciuda unei presiuni psihologice și fizice uriașe. Mai mult decât atât, astfel de atacuri sporesc sprijinul internațional pentru Ucraina — din ce în ce mai mulți politicieni occidentali înțeleg că nu se poate ajunge la un acord cu Rusia fără constrângeri dure.
Trump și Occidentul se confruntă cu o dilemă: să permită Kremlinului să dicteze condițiile prin violență sau să răspundă dur și hotărât. Kremlinul s-a pus singur în poziția în care orice concesie este percepută ca o slăbiciune. Cu cât Occidentul ezită mai mult, cu atât mai mare va fi prețul acestui război.
Putin revine la șantaj — un model care altădată aducea victorii temporare, dar care acum nu mai garantează succesul. Răspunsul Occidentului, în special al SUA, nu trebuie să fie doar declarativ, ci concret: de la noi sancțiuni la intensificarea presiunii militare. Doar aceste măsuri, și nu formule diplomatice, pot forța Kremlinul să se retragă.
Rusia testează din nou limitele răbdării, dorind să afle până unde poate merge. Răspunsul trebuie să fie ferm — nu doar din cauza numărului de victime, ci din principiu: șantajul nu poate fi un instrument legitim în politica internațională.
Imagine: ilustrație
