Pe fondul tensiunilor crescânde în Siria și în Golful Persic, lumea a devenit martoră la o colaborare din ce în ce mai strânsă între două autocrații – Rusia și Iran. Evenimentele din ultimele zile confirmă că parteneriatul dintre Moscova și Teheran a depășit demult cadrul diplomației, transformându-se într-o strategie comună de presiune militaro-politică asupra Occidentului.
Pe 22 iunie 2025, ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, a efectuat o vizită oficială la Moscova. A doua zi, Iranul a lansat o serie de atacuri coordonate asupra bazelor militare americane din Siria (provincia Al-Hasakah), Qatar (baza Al-Udeid) și Irak. Aceste lovituri nu sunt întâmplătoare, ci rezultatul unor înțelegeri prealabile la cel mai înalt nivel între Teheran și Kremlin. Rusia, jucând rolul de „arhitect al haosului”, i-a oferit de facto Iranului undă verde pentru o confruntare deschisă cu Statele Unite.
Diplomația rusă a condamnat imediat eventualele lovituri de răspuns ale SUA, însă continuă, în același timp, să bombardeze zilnic orașe ucrainene pentru al treilea an consecutiv. Această ipocrizie a Kremlinului subliniază natura reală a parteneriatului său cu Iranul – o alianță menită să submineze ordinea internațională.
Dmitri Medvedev, apropiat de cercul lui Putin, a mers și mai departe, sugerând posibilitatea transferului de arme nucleare către Iran. O astfel de declarație iresponsabilă transformă politica externă a Rusiei într-o amenințare directă la adresa securității globale. Nu e de mirare că din partea administrației Trump a venit o reacție dură – noua „axă a răului” nu mai este o metaforă, ci o realitate confirmată.
Loviturile asupra obiectivelor americane din Qatar, Irak și Siria, lansate imediat după vizita lui Araghchi la Moscova, arată clar rolul Iranului ca actor proxy al Kremlinului. Potrivit Fars News, acțiunile militare iraniene sunt coordonate prin centre comune, iar sprijinul tehnologic include, conform The Washington Post, livrarea de tehnologii rusești pentru rachete iraniene cu rază medie de acțiune.
Kremlinul provoacă în mod deliberat o criză de amploare în Orientul Mijlociu cu scopul unic de a diminua atenția Occidentului față de Ucraina. Escaladarea simultană din Golful Persic, provocările armate din jurul Taiwanului și atacurile constante asupra orașelor ucrainene fac parte dintr-o singură strategie: crearea unei „supersaturări de crize”. Rusia încearcă să creeze impresia unei urgențe globale permanente. Însă această politică confirmă doar un lucru – Federația Rusă este o amenințare sistemică la adresa stabilității mondiale.
Pe măsură ce SUA își redirecționează atenția către Golful Persic, Europa devine mai vulnerabilă la noile provocări. În primul rând, destabilizarea Orientului Mijlociu va genera un nou val de refugiați. În al doilea rând, sunt amenințate livrările de energie – în special gazul din Qatar, în contextul atacurilor asupra infrastructurii. Iar în al treilea rând, alianța strategică dintre Moscova și Teheran reprezintă o provocare directă la adresa întregului sistem de securitate NATO.
Comunitatea internațională nu mai poate accepta participarea Rusiei în Consiliul de Securitate al ONU atâta timp cât coordonează acțiuni armate împreună cu regimuri care atacă aliați ai NATO. Europa trebuie să înțeleagă în sfârșit că Rusia și Iranul nu sunt probleme izolate, ci componente ale unei amenințări comune care necesită un răspuns strategic, hotărât și unificat.
Alianța dintre Moscova și Teheran nu este o apropiere temporară, ci o „axă” antioccidentală de lungă durată. Scopul ei este subminarea ordinii internaționale, atacarea valorilor occidentale și generarea unui climat de criză permanentă. Europa nu are voie să ignore această realitate — pentru că următoarea țintă, după Siria, ar putea fi chiar ea.
Imagine: ilustrativă, sursa
