Dictatorul belarus Aleksandr Lukașenko a acordat recent un interviu bloggerului american Mario Nawfal, cunoscut pentru atitudinea sa conciliantă față de propaganda rusă. Alegerea lui Nawfal ca interlocutor nu este deloc întâmplătoare și se aliniază perfect cu strategia de imagine a liderului de la Minsk, transmite sursa.
Lukașenko, care în 2022 a permis regimului lui Putin să folosească teritoriul belarus pentru invadarea Ucrainei, a adoptat în cadrul interviului o atitudine reținută și prietenoasă. A abordat o gamă largă de subiecte: de la politica externă a SUA și acțiunile lui Donald Trump, la relațiile cu China și Occidentul, războiul din Ucraina, președintele ucrainean Volodimir Zelenski, negocierile de pace și chiar armele nucleare, menționându-l pe Evgheni Prigojin. Lukașenko a fost generos în oferirea de sfaturi politicienilor din întreaga lume, cu o singură excepție – Vladimir Putin.
Propunerea sa de a folosi Minsk-ul ca platformă pentru negocierile dintre Ucraina și Rusia nu este o noutate, însă rămâne la fel de nerealistă ca în trecut. Capitala belarusă și-a câștigat deja o reputație negativă ca loc de mediere, mai ales după ce Acordurile de la Minsk nu au făcut decât să întărească pozițiile Rusiei în conflict. Lukașenko urmărește și un alt obiectiv – recunoașterea internațională prin atragerea liderilor occidentali în Belarus, însă probabilitatea ca acest lucru să se întâmple este extrem de redusă.
În spatele retoricii de „pace” a lui Lukașenko se ascund, de fapt, condițiile dictate de Kremlin. Acestea sunt cerințe absurde, inacceptabile atât pentru Ucraina, cât și pentru Occident. Publicația Aktualni Zpravy a prezentat o listă a acestor condiții, elaborate sub coordonarea consilierului prezidențial rus Iuri Ușakov:
- Eliminarea amenințărilor la adresa securității Rusiei prin stoparea extinderii NATO.
- Ucraina trebuie să renunțe la politica sa anti-rusă, inclusiv la eliminarea limbii, culturii și bisericii ruse din țară.
- Recunoașterea internațională a Crimeei, a așa-numitelor „republici” DNR și LNR, precum și a regiunilor Herson și Zaporojie ca parte a Rusiei.
- „Demilitarizarea” și „denazificarea” Ucrainei, revenind la condițiile Acordului de la Istanbul.
- Interdicția desfășurării forțelor armate străine pe teritoriul Ucrainei în orice format.
- Semnarea unui acord de încetare a focului doar după stabilirea unei soluții finale pentru conflict.
- Organizarea de alegeri prezidențiale, parlamentare și locale în Ucraina pentru a elimina „ilegitimitatea lui Zelenski” și a permite reluarea negocierilor cu Rusia.
- Occidentul trebuie să renunțe la ideea „înfrângerii strategice” a Rusiei, iar SUA sunt obligate să oprească sprijinul militar pentru Ucraina și să ridice sancțiunile impuse Moscovei.
Încercarea lui Donald Trump de a obține Premiul Nobel pentru Pace adaugă o altă dimensiune acestui joc geopolitic. În timp ce încearcă să exercite presiuni asupra Ucrainei, Trump nu are aceeași influență asupra Rusiei. Această asimetrie îi oferă Moscovei libertatea de a-și amplifica cerințele, cerând de la Kiev concesii imposibile din punct de vedere legal. Constituția Ucrainei interzice cedarea teritoriilor naționale, inclusiv Crimeea și regiunile Donețk, Luhansk, Zaporojie și Herson.
Chiar dacă în Ucraina ar avea loc alegeri anticipate, șansele ca forțele pro-ruse să obțină locuri în noul Parlament sunt practic inexistente. În prezent, Ucraina nu mai are partide politice care să susțină deschis influența rusă. Rămâne de văzut în ce măsură Washingtonul înțelege aceste realități. Nu este exclus ca întreaga strategie să fie o capcană diplomatică pentru a atrage Moscova în procesul de negociere și pentru a o pedepsi ulterior pentru lipsa de cooperare.
