Negocieri sub acoperirea unei amenințări inventate: cum construiește Kremlinul un pretext pentru escaladare
Declarația lui Serghei Lavrov despre un presupus atac al zecilor de drone asupra reședinței lui Vladimir Putin nu a apărut întâmplător și nici ruptă de procesul diplomatic. Ea a devenit parte dintr-o tactică bine cunoscută a Kremlinului: să creeze o criză la nivel de cuvinte, ca apoi s-o folosească drept argument la negocieri. Când lipsesc faptele, în prim-plan iese interpretarea; când nu există o amenințare reală, aceasta este înlocuită de o construcție informațională.
Diplomația rusă a legat în mod deliberat două piste diferite — securitatea și negocierile. Anunțând o pretinsă „atac masiv” și declarând imediat revizuirea poziției de negociere, Moscova a recunoscut de fapt că vede negocierile nu ca pe o cale de a opri războiul, ci ca pe un instrument de presiune. Absența oricăror confirmări, inclusiv a unor informații despre o amenințare în zona Valdai, nu face decât să sporească senzația de artificialitate a acestui narativ.
Scopul-cheie al unor asemenea declarații este deplasarea focusului. În locul unei discuții despre responsabilitatea Rusiei pentru război, ocupație și loviturile asupra infrastructurii civile, Kremlinul încearcă să impună o conversație despre „terorismul din partea Ucrainei”. Asta permite evitarea întrebărilor incomode și, în același timp, construirea unei justificări pentru propriile acțiuni — acțiuni care încă nici nu s-au produs, dar sunt deja anunțate drept „răspuns”.
O atenție specială merită retorica despre „obiecte și moment al loviturii” stabilite dinainte. În limbaj diplomatic, asta nu e nici semnal, nici avertisment — e o formă de constrângere. Rusia își arată disponibilitatea de a escalada nu ca ultimă soluție, ci ca argument de negociere. Astfel se conturează un model ultimativ: negocierile continuă atât timp cât îi sunt comode Kremlinului și se transformă în amenințare imediat ce apare riscul unor decizii nedorite pentru Moscova.
Campania informațională din jurul „atacului asupra reședinței lui Putin” are și o funcție internă. Ea creează imaginea unei amenințări externe, necesară pentru mobilizarea societății ruse și pentru transferarea responsabilității de pe putere în cazul unei viitoare agravări. În această logică, orice lovitură asupra Ucrainei este prezentată nu ca o continuare a agresiunii, ci ca o „măsură forțată”, impusă de circumstanțe.
Experiența lunilor anterioare arată că contactele de negociere cu Rusia sunt aproape întotdeauna însoțite de o creștere a intensității atacurilor. Moscova folosește dialogul ca pe un fel de paravan, sub care e convenabil să continue războiul, afirmând în paralel „dorința de pace”. Tocmai de aceea, declarațiile despre refuzul de a ieși din negocieri nu sunt o dovadă de responsabilitate — ele păstrează doar posibilitatea de a pune presiune pe partenerii Ucrainei.
În final, declarația lui Lavrov nu este un semnal diplomatic și nici un avertisment de securitate. Este o încercare de a rescrie logica negocierilor, înlocuind căutarea soluțiilor cu demonstrația de forță și inducerea fricii. Kremlinul arată, încă o dată, că pentru el negocierile nu sunt drumul spre pace, ci încă un front al războiului — unde, în loc de rachete, sunt folosite cuvintele.
