În iunie 2025, la summitul G7, subiectul presiunii sancțiunilor asupra Rusiei a ieșit din nou în prim-plan. Pe fondul mai multor atacuri asupra Kievului și al agresiunii în creștere, liderii occidentali au ridicat încă o dată problema înăspririi restricțiilor economice. În timp ce Marea Britanie a anunțat și introdus deja un nou pachet de sancțiuni împotriva Rusiei, SUA își menține o poziție rezervată. De ce Washingtonul încetinește procesul – și există un calcul strategic în spatele acestui lucru?
Poziția sceptică a lui Donald Trump cu privire la extinderea imediată a sancțiunilor împotriva Rusiei poate părea o manifestare a indeciziei. Cu toate acestea, este mai probabil o schimbare în dinamica politicii externe americane. SUA adoptă din ce în ce mai mult o poziție de așteptare: nu sunt primii care inițiază restricții, dar se alătură măsurilor deja convenite cu partenerii europeni.
Această abordare nu este nouă: în 2022–2025, Casa Albă a inițiat doar de două ori sancțiuni anti-ruse – în special, pentru a limita exportul de produse high-tech în 2023. În cele mai multe cazuri, UE a luat inițiativa, SUA aderându-se mai târziu. Prin urmare, strategia actuală nu este un semn de slăbiciune, ci un joc diplomatic prudent.
Potrivit fostului reprezentant special al SUA Kurt Volker, abordarea lui Trump față de Rusia poate să semene cu strategia sa anterioară asupra Iranului: mai întâi presiune diplomatică și promisiuni de „viitor mai bun” în cazul unor concesii, iar apoi măsuri dure dacă dialogul eșuează. Spre deosebire de cazul iranian, în acest caz nu vorbim despre un scenariu puternic, ci despre o extindere consistentă a sancțiunilor – în special, împotriva băncilor de stat, a corporației Rostec, a Rosatom, a companiilor de transport maritim „flotă din umbră” și la o deconectare completă de la SWIFT a băncilor care nu au fost încă supuse unor restricții complete.
Strategia de sancțiuni G7, susținută de Canada, Australia, Regatul Unit și UE, este construită pe mai multe niveluri:
- Slăbirea sectorului rus de apărare: sancțiuni împotriva Rostec, Rosatom, companiilor de transport maritim și deconectare extinsă de la SWIFT.
- Perturbarea logisticii aprovizionării cu arme: în 2024-2025, au fost înregistrate peste 85 de zboruri ale transportoarelor iraniene către Rusia, transportând drone Shahed-136, componente de rachete și muniție. Sancțiunile ar trebui să blocheze astfel de lanțuri – prin restricții asupra operatorilor logistici și a instrumentelor financiare din țări terțe.
- Izolarea financiară și energetică: presiune asupra sectorului petrolului și gazelor și a celor mai mari bănci din Federația Rusă pentru a submina baza economică a războiului.
Moscova încearcă să folosească subiectul sancțiunilor ca monedă de schimb. Prin intermediari din Turcia, Emiratele Arabe Unite și canale private către ONU, Federația Rusă promovează ideea de ridicare parțială a restricțiilor în schimbul unor măsuri umanitare sau a unui „regim de tăcere”.
Cu toate acestea, această abordare nu este acceptată de Occident. Orice relaxare a sancțiunilor este posibilă doar după pași reali de la Kremlin: retragerea completă a trupelor de pe teritoriul Ucrainei, reparații pentru infrastructura distrusă și garanții de neagresiune în viitor.
Sancțiunile în sine nu pun capăt războiului, ci fac continuarea acestuia din ce în ce mai costisitoare. Cu toate acestea, fără o poziție coordonată în cadrul G7 și al spațiului transatlantic, eficiența restricțiilor este redusă. Statele Unite au toate motivele să susțină sancțiunile deja anunțate de europeni – nu numai de dragul solidarității, ci și pentru a-și menține propria influență asupra cursului evenimentelor.
Astăzi, Washingtonul rămâne precaut. Dar în eventualitatea unor noi atacuri ale Federației Ruse asupra infrastructurii civile sau a unei întreruperi a proceselor de negociere, această precauție poate lăsa loc hotărârii – cu sancțiuni care vor deveni în cele din urmă sistemice și dureroase pentru agresor.
