Apariția planului de pace în 12 puncte, elaborat de Europa împreună cu Ucraina, marchează o nouă fază a activizării diplomatice în jurul războiului care a schimbat echilibrul de putere pe continent.
Documentul reprezintă, în esență, o tentativă a Occidentului de a fixa status quo-ul — de a stabiliza temporar linia frontului și de a reduce riscurile de escaladare până la alegerile prezidențiale din SUA și Europa.
Conform planului, încetarea focului ar trebui să intre în vigoare la 24 de ore după aprobarea de către ambele părți, iar linia de contact va fi fixată conform pozițiilor actuale. Respectarea regimului de tăcere va fi monitorizată de o misiune americană, utilizând sateliți, drone și alte mijloace tehnice.
Însă punctul-cheie este semnarea unui pact de neagresiune: Rusia se angajează să înceteze atacurile, iar Ucraina — să se abțină de la eliberarea prin forță a teritoriilor ocupate.
Aceasta nu este sfârșitul războiului, ci mai degrabă un „regim de îngheț” tehnic al conflictului, în care confruntarea politică și militară se transferă într-o altă dimensiune — economică, diplomatică și informațională.
Planul acordă o atenție specială soartei centralei nucleare de la Zaporijjea.
Transferul ei sub controlul unei terțe părți, cu restituirea ulterioară Ucrainei, simbolizează nu doar un pas spre securitate, ci și un test al disponibilității Moscovei de a coopera măcar minimal cu instituțiile internaționale.
Cel mai sensibil punct al documentului privește ridicarea treptată a sancțiunilor.
Europa transmite un semnal Kremlinului: pentru respectarea armistițiului și un comportament „de bună-credință”, este posibilă o reintegrare parțială în comunitatea internațională, inclusiv în Consiliul Europei și Comitetul Olimpic Internațional.
Acest mecanism de „revenire condiționată” amintește de modelul aplicat Iranului după negocierile nucleare — dar într-un context mult mai exploziv.
Crearea unui „Consiliu al Păcii” condus de Donald Trump este un semnal clar către Washington.
Europa se pregătește pentru o eventuală revenire a lui Trump la Casa Albă, construind o bază pentru un posibil format de tranziție, în care SUA ar putea juca nu doar rolul de garant, ci și de arbitru în noua arhitectură de securitate.
Planul prevede crearea unui fond de reconstrucție a Ucrainei, finanțat prin activele rusești înghețate, în valoare de peste 200 de miliarde de euro.
Astfel, Occidentul transformă sancțiunile economice într-un instrument al justiției, combinând pedeapsa cu restabilirea.
Mecanismul de compensare a pierderilor de război, care urmează să fie convenit de Kiev și Moscova, are mai ales o valoare simbolică.
El consfințește principiul că agresorul plătește pentru distrugeri, dar formularea privind „ridicarea treptată a sancțiunilor” creează un paradox: Rusia ar putea recăpăta parțial accesul la piețele internaționale chiar înainte de o încheiere politică a războiului.
Noul plan european nu este un final al războiului, ci o încercare de a împiedica continentul să alunece mai departe spre haos.
Occidentul caută să „oprească sângele fără a-și pierde fața”, în timp ce Ucraina încearcă să-și mențină sprijinul partenerilor și să-și păstreze subiectivitatea politică într-un joc în care cuvântul „compromis” devine tot mai frecvent.
