În timp ce lumea urmărește cu sufletul la gură agravarea situației din Orientul Mijlociu, o alianță strategică a suferit o fisură serioasă. Rusia, care s-a poziționat ani de zile ca un partener de încredere al Iranului, demonstrează brusc alienare și distanțare prudentă. În momentul în care Teheranul are nevoie de sprijin mai mult ca niciodată, având în vedere că la începutul invaziei rusești în Ucraina și ulterior a susținut Federația Rusă, Moscova evită chiar și manifestarea simbolică a solidarității — și acest lucru nu este deloc întâmplător.
Totul a început cu o recunoaștere neașteptată a lui Donald Trump. Președintele SUA a povestit într-o declarație recentă despre o conversație telefonică cu Vladimir Putin, în cursul căreia acesta ar fi propus să medieze negocierile dintre Iran și Israel. Răspunsul lui Trump a fost laconic și rece: „Fă-mi o favoare — mai întâi rezolvă problema cu Rusia”. Astfel, el nu numai că a respins public inițiativa Kremlinului, dar a și dat de înțeles clar că Moscova nu mai este considerată un actor global.
Între timp, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a încercat să calmeze situația, afirmând că nu ar fi avut loc nicio nouă conversație, ci că era vorba despre o discuție de acum trei zile. O astfel de încercare pripită de a nega pare a fi o recunoaștere a loviturii aduse orgoliului Kremlinului și, în același timp, un alt simptom al izolării diplomatice profunde.
Rusia nu a pierdut doar autoritatea, ci și capacitatea de a influența. Dacă înainte Moscova se amesteca cu îndrăzneală în conflictele din Orientul Mijlociu (și nu numai), pretinzând rolul de alternativă sumbră la SUA, astăzi este doar o umbră a greutății sale de odinioară. Formulări prudente, apeluri generale la „dezescaladare”, tăcere în răspuns la atacurile asupra aliatului – iată care este rolul ei real. În plus, Rusia este batjocorită public în mass-media mondială după declarațiile sale privind „dezescaladarea” pe fondul propriului război din Ucraina.
Iranul a resimțit acest lucru în mod deosebit. Regimul de la Teheran, care conta pe sprijinul demonstrativ al Kremlinului ca simbol al „solidarității antioccidentale”, a rămas singur. Ca răspuns la așteptările conducerii iraniene, Rusia s-a limitat la câteva declarații generale – și nimic mai mult. Nici ajutor, nici garanții, nici măcar cuvinte răsunătoare. În esență, Teheranul a primit același lucru pe care l-a primit anterior Armenia: promisiuni în loc de acțiuni.
Fostul reprezentant special al SUA pentru Ucraina, Kurt Volker, a caracterizat cu acuratețe noua realitate geopolitică. Potrivit lui, strategia lui Trump față de Rusia va semăna cu modelul aplicat Iranului: mai întâi presiune diplomatică și promisiuni, apoi sancțiuni și izolare demonstrativă. Volker a declarat în mod direct că, în cazul eșecului diplomației, SUA vor intensifica sancțiunile împotriva băncilor de stat rusești, a întreprinderilor „Rostec”, „Rosatom” și chiar operatorilor „flotei fantomă”.
Este de remarcat faptul că tocmai după această declarație – și pe fondul umilinței publice din partea lui Trump – Putin și-a „amintit” brusc de negocierile de pace. În culisele SPIEF, el și-a declarat disponibilitatea pentru o nouă rundă după 22 iunie 2025. Acest lucru nu pare a fi un gest de pace, ci mai degrabă o manevră forțată sub presiunea circumstanțelor.
O atenție specială merită și fraza lui Trump, care a devenit de fapt formula soluționării definitive a conflictului cu Iranul: fără noi acorduri nucleare, fără paritate – doar capitulare, urmată de negocieri privind detaliile tehnice. Această poziție intransigentă a Washingtonului subliniază încă o dată: lumea se schimbă. Și se schimbă – fără participarea Rusiei.
Întreaga situație este o ilustrare clară a degradării subiectivității externe a Kremlinului. De la declarații răsunătoare despre „lumea multipolară”, Rusia a ajuns să fie un observator pasiv și un dictator fără importanță, care nu are nicio influență reală nici măcar asupra propriilor aliați formali. Alianța cu Rusia s-a dovedit a fi goală. În momentele critice, Moscova „trădează” chiar și cei mai apropiați „parteneri”.
Iranul nu este primul și cu siguranță nu va fi ultimul. Acesta este un semnal pentru toate regimurile dictatoriale care încă mai cred în „fraternitatea” cu Moscova: când situația va deveni critică, vi se va oferi doar tăcerea.
Pentru că Rusia de astăzi nu este un strateg, ci un criminal care nu se poate salva singur. Iar umbra Federației Ruse devine din ce în ce mai transparentă.
Rusia
