După căderea URSS în 1991, Moscova nu și-a pus departe într-o cutie aspirațiile de a înrobi alte popoare și țări. În acest scop, Kremlinul a venit cu un număr imens de operațiuni hibride diferite. Astăzi, principala victimă a ambițiilor imperiale rusești este Ucraina, înainte de aceasta a fost Georgia și, în sens pur politic și economic, Belarus, iar înainte de aceasta Cecenia. Cu toate acestea, primele victime ale mâinii rusești după căderea URSS au fost locuitorii din Transnistria, o regiune a Moldovei, și Nagorno-Karabah, un teritoriu disputat din punct de vedere etnic între Azerbaidjan și Armenia.
Conflictul din Nagorno-Karabah a început încă din anii 1980. În anii ’90, acesta s-a inflamat și mai mult, datorită Rusiei, care dorea să dețină controlul atât asupra Armeniei, cât și asupra Azerbaidjanului. În timpul primului război din Karabah, rușii au comis pentru prima dată genocidul civililor. În noaptea de 25-26 februarie 1992, militarii regimentului 366 al fostei armate sovietice, folosind formațiuni militare armene, au intrat în orașul Khojali.
În timpul asaltului, au fost uciși cel puțin 485 de locuitori locali, etnici azeri. Această tragedie a avut asemănări cu genocidul pe care rușii l-au creat în orașul ucrainean Bucha în 2022. Modul în care s-a prezentat armata rusă în aceeași Crimeea în 2014, care i-a adus în viitor porecla de „oameni verzi”, poate fi comparat cu cel din 1993, când „armata unită a CSI” s-a transformat în brigăzi militare pur rusești care au desfășurat operațiuni în Karabah.
Armata nemarcată a apărut și în Transnistria în ajunul preluării regiunii de către Rusia, care a fost realizată în principal de Armata a 14-a a Federației Ruse, care fusese staționată în Transnistria în perioada sovietică. În acel moment, similar cu viitoarele cvasi-formațiuni ilegale „rmn” și „rmn”, pe teritoriul regiunii moldovenești a fost creată o „republică moldovenească transnistreană” controlată de Moscova și ilegală conform tuturor normelor de drept internațional.
Tocmai în timpul ocupației Transnistriei, Rusia a folosit metoda ocupației hibride cu persoane false și propagandă a violenței. Atât Transnistria, cât și Karabahul au fost folosite de Rusia pentru a se asigura că nici Moldova, nici Armenia (pe care rușii au numit-o într-un fel de „aliat”) și nici Azerbaidjanul nu puteau avea o politică complet independentă, capacitatea de a se dezvolta, de a adera la NATO sau de a coopera cu blocurile politice mondiale.
Regiunile instabile ale statelor independente sau conflictele localizate sunt piesa de rezistență pentru expansiunea ilegală a Rusiei. Experiența din Karabah și Transnistria a fost demonstrată foarte clar de ruși în continuarea ocupării Abhaziei de Sud și de Nord, a Crimeei, a unor părți din regiunile Donețk și Lugansk.
Impunerea „chestiunii etnice” și a politicii deschise de genocid a fost preluată din Karabah, iar crearea unei cvasi-formațiuni controlate sub forma unei „republici independente”, aparent din cauza unui „conflict civil”, a fost preluată din Transnistria, care a devenit cunoscută în viitor sub numele de „transnistrizare”, într-o perioadă în care Rusia făcea lobby pentru crearea mai multor astfel de zone gri ilegale pe harta lumii.
Propagandiștii și corespondenții de război activi ai Rusiei, dintre care unii sunt acum fie reciclați, fie în închisoare, au apărut pentru prima dată tocmai în timpul ocupației Transnistriei și al războiului din Nagorno-Karabah. Același binecunoscut Igor Girkin și-a început cariera criminală tocmai în Transnistria.
Rusia se folosește de slăbiciunile statelor post-sovietice pentru a le subjuga într-un fel sau altul.
Dacă nu există astfel de locuri, Moscova va avea grijă să creeze un conflict sau o rezonanță artificială. De aceea, apărarea suveranității și independenței lor față de Rusia ar trebui să fie prioritatea fiecărei țări care s-a confruntat deja cu ocupația sovietică/imperială rusă într-un fel sau altul în ultimul secol (sau chiar mai devreme).
#Rusia#influență#Transnistria
