Când Aleksandr Lukașenko a anunțat desfășurarea iminentă a complexului de rachete „Orehnik”, nu a fost doar un mesaj tehnic, ci un manifest politic. În această declarație nu e vorba atât de putere militară, cât de demonstrarea supraviețuirii unui sistem care transformă frica într-un instrument al puterii.
La nivel tactic, „Orehnik” este un sistem hipersonic de rază medie, capabil să depășească actualele sisteme de apărare antiaeriană și să lovească ținte cu un timp minim de reacție.
Însă, în contextul belarus, semnificația sa depășește cu mult sfera modernizării militare.
Desfășurarea complexului lângă Minsk face parte dintr-o strategie pe trei niveluri:
- Pe plan intern: consolidarea imaginii lui Lukașenko drept garant al securității, un lider „de care se tem, dar în care cred”.
- Pe plan regional: crearea unui factor de presiune asupra Ucrainei și a țărilor vecine din NATO.
- Pe plan global: confirmarea loialității față de Moscova și disponibilitatea Minskului de a deveni o parte integrantă a „scutului aliat”.
De facto, Belarus se transformă într-un avanpost de pe care Kremlinul își extinde raza de influență strategică asupra Europei de Est.
Niciun element al acestei construcții nu face Belarusul mai puternic — ci doar întărește dependența Minskului de Moscova.
De la începutul războiului împotriva Ucrainei, Lukașenko a încercat să echilibreze retorica suveranității cu vasalizarea practică. Desfășurarea sistemului „Orehnik” anulează complet acest echilibru.
Nu este vorba doar de instalarea unei tehnici militare, ci de cedarea unei părți din autonomia militară.
Logistica, instruirea personalului, sistemele de ghidare — toate sunt integrate în structura rusă. Belarus nu mai este un subiect al securității, ci un obiect al acesteia.
Din punct de vedere al arhitecturii de apărare a regiunii, apariția „Orehnikului” înseamnă reducerea drastică a timpului de avertizare pentru Ucraina, Polonia și Lituania.
Pentru Belarus însă, acest pas transformă teritoriul său într-o țintă prioritară în cazul unui conflict.
Cel care „ține degetul pe buton” devine inevitabil parte a liniei frontului.
Astfel, Lukașenko obține iluzia forței, dar o plătește printr-o vulnerabilitate strategică.
Declarațiile potrivit cărora „războiul din Ucraina a început din cauza persecutării vorbitorilor de limbă rusă” nu reprezintă o linie nouă de propagandă, ci un ritual politic menit să legitimeze participarea Belarusului la paradigma militară rusă.
Această retorică oferă un alibi moral pentru militarizare și transformă agresiunea într-un „răspuns”.
Prin acest discurs, Lukașenko își consolidează rolul nu doar de aliat, ci de coautor al versiunii Kremlinului asupra istoriei, în care orice apărare a Ucrainei devine o „provocare”, iar orice înarmare occidentală — o „escaladare”.
Pentru Rusia, desfășurarea „Orehnikului” în Belarus aduce avantaje multiple:
- Militar: extinderea platformei de descurajare față de NATO și Ucraina;
- Politic: demonstrarea unui „front unit” cu aliatul belarus;
- Psihologic: presiune asupra vecinilor prin factorul impredictibilității.
Dar în spatele acestui front aparent unit se ascunde asimetria tipică politicii Kremlinului: Rusia își folosește aliații drept scut, fără a le împărtăși resursele sau garanțiile.
Belarus devine astfel un tampon menit să absoarbă o eventuală lovitură — probabil cel mai cinic aspect al noii faze a „statului aliat”.
Pentru Ucraina, această desfășurare înseamnă nevoia urgentă de a-și consolida apărarea nordică.
Apariția sistemelor hipersonice pe teritoriul belarus nu schimbă echilibrul de putere în favoarea Rusiei, dar complică semnificativ arhitectura de reacție.
Ucraina trebuie să:
- accelereze integrarea cu sistemele occidentale de apărare antiaeriană și antirachetă,
- extindă supravegherea de informații asupra teritoriului belarus,
- intensifice presiunea diplomatică asupra Minskului prin intermediul instituțiilor internaționale.
Fiecare nouă rachetă instalată în Belarus devine un argument în favoarea descurajării, nu al dialogului.
Pentru Europa, „Orehnik” nu este doar un nou complex de rachete, ci semnul că Lukașenko a renunțat definitiv la jocul de „mediator neutru”.
Desfășurarea armelor strategice pe teritoriul său transformă Belarusul într-o potențială platformă pentru atacuri asupra țărilor NATO.
Răspunsul Uniunii Europene trebuie să fie sistemic:
- întărirea flancului estic al NATO (în special în Polonia și Lituania);
- impunerea de sancțiuni nu doar împotriva oficialilor belaruși, ci și a întreprinderilor implicate în infrastructura militară rusă;
- izolarea diplomatică a lui Lukașenko ca complice la agresiune.
Racheta „Orehnik” nu este doar metal și combustibil. Ea este reflexia unui regim politic care se sprijină pe frică, dependență și pe demonstrarea permanentă a amenințării.
Regimul belarus nu consolidează securitatea țării — o transformă într-o parte a războiului altcuiva.
Și cu cât Lukașenko vorbește mai tare despre „protejarea suveranității”, cu atât devine mai clar că această suveranitate a fost deja scoasă din ecuația propriilor sale decizii.
