Președintele sârb Aleksandar Vučić și-a jucat din nou rolul obișnuit – acela de a se afla la granița dintre Est și Vest, între pragmatism și manipulare. Într-un interviu acordat revistei germane Cicero, el a declarat că Serbia produce mai multe muniții decât Franța și a propus un contract de furnizare pe termen lung cu Uniunea Europeană. Ceea ce face Europa cu aceste muniții este „afacerea ei”, chiar dacă ajung în Ucraina.
Această declarație nu este pur și simplu o mișcare economică, ci un semnal geopolitic. Vučić demonstrează Occidentului că Serbia este dispusă să fie de ajutor, dar în propriile condiții. Formula sa este simplă: evitați asumarea responsabilității politice pentru destinatarul final al armelor, rezervând profituri și spațiu de manevră.
„Depozitele noastre sunt pline și producem și mai mult”, spune Vučić. Această frază surprinde întreaga filozofie a complexului militar-industrial sârb: moștenirea industriei iugoslave, care a devenit principalul atu de export al Belgradului după războaiele balcanice.
Când liderul sârb vorbește despre „contribuția la securitatea europeană”, el propune, în esență, o nouă monedă pentru dialogul politic – muniție în loc de sancțiuni, rachete în loc de reforme. Belgradul, care încă nu a aderat la sancțiunile europene împotriva Moscovei, încearcă să-și dovedească relevanța fără a demonstra măcar loialitate politică.
Această abordare nu este lipsită de cinism: Serbia critică simultan Occidentul, își menține dependența energetică de Rusia și, în același timp, încearcă să vândă arme Europei, ceea ce ar putea ajunge pe frontul ucrainean. Vučić nu spune acest lucru direct, dar implicația este clară: Belgradul nu furnizează rachete Kievului, dar nu interzice UE să le achiziționeze și să le utilizeze „după bunul plac”.
Aceste propuneri se aliniază cu alte declarații ale lui Vučić. Recent, el s-a plâns de „șantaj” din partea Moscovei în ceea ce privește aprovizionarea cu gaze, acuzând Kremlinul că încearcă să exercite presiuni prin intermediul companiei de petrol și gaze NIS. Acest lucru contribuie la imaginea de ansamblu: Serbia caută modalități de a-și reduce dependența de Rusia fără a rupe complet relațiile.
Vučić urmărește un act de echilibrare, în care UE vede un potențial aliat, iar Rusia un partener tactic. Belgradul însuși încearcă să rămână singura țară din Balcani capabilă să vorbească cu toată lumea.
Remarca lui Vučić conform căreia Serbia produce mai multe obuze decât Franța nu este atât un fapt, cât o provocare. Este o lovitură adusă mândriei Europei: dacă chiar și Serbia poate aproviziona continentul cu muniție, atunci cine este adevărata putere industrială? Belgradul încearcă să demonstreze că este un nou producător strategic în Europa și, prin urmare, merită contracte, nu critici.
Vučić oferă Europei o înțelegere, dar, în realitate, îi testează limitele. Disponibilitatea UE de a accepta sau de a respinge această ofertă va fi un indicator nu numai al fezabilității sale economice, ci și al maturității sale politice. La urma urmei, dacă Serbia, încă cochetând cu Moscova, devine unul dintre principalii furnizori de muniție pentru armatele europene, va însemna că războiul a învățat Europa nu unitatea, ci compromisul cu propria conștiință.
Astăzi, Belgradul nu vinde doar muniție – îi oferă Europei o lecție: pacea nu începe întotdeauna cu pacea. Uneori, începe cu un contract.
Foto: sursa
