Rezultatele unui studiu Greenpeace au scos la iveală ceea ce politicienii de la Bruxelles preferă să treacă sub tăcere: Europa rămâne un donator important al economiei ruse, în pofida războiului din Ucraina și a declarațiilor publice despre sancțiuni dure.
Din 2022, doar patru țări — Franța, Belgia, Spania și Țările de Jos — au virat la Moscova peste 34 de miliarde de euro pentru gaz natural lichefiat. Prin comparație, ajutorul acordat Ucrainei de aceleași state a fost de doar 21 de miliarde. Cifrele vorbesc de la sine: energia a devenit zona în care valorile cedează locul pragmatismului.
De ce Europa continuă să cumpere gaz din Rusia
Contracte pe termen lung. Companii mari, inclusiv TotalEnergies și Shell, au semnat acorduri pe ani înainte. Rezilierea lor este dificilă, iar penalitățile se ridică la miliarde.
Inerție infrastructurală. Multe terminale europene și lanțuri de aprovizionare sunt legate de GNL rusesc. Înlocuirea necesită timp și investiții.
Confort politic. Pentru guvernele țărilor-cheie este mai ușor să continue achizițiile „ca atare” decât să le explice alegătorilor creșterea tarifelor și deficitul de resurse.
Fiecare metru cub de gaz rusesc nu este doar combustibil. Este impozit la bugetul Kremlinului, care apoi se transformă în proiectile, drone și tancuri. Greenpeace a calculat: numai din exportul de GNL, Moscova ar fi putut finanța milioane de muniții. De fapt, banii europeni se întorc pe câmpul de luptă împotriva soldaților ucraineni.
Al 19-lea pachet de restricții al UE ar trebui să blocheze importul de GNL rusesc începând din ianuarie 2027. Dar această decizie pare întârziată. Până la acea dată, Rusia va continua să primească venituri stabile, consolidându-și mașina de război.
Experții indică: o măsură mai eficientă ar fi presiunea asupra infrastructurii de transport. Sancțiunile împotriva tancurilor transportoare și împotriva companiei „Novatek” ar putea priva Moscova de cea mai mare parte a încasărilor în valută. Totuși, deocamdată nu există consens pentru astfel de pași.
Criticii sancțiunilor îi sperie adesea pe europeni cu un nou tip de dependență — de data aceasta față de GNL american. Însă argumentul nu rezistă unei verificări serioase. În primul rând, principalul furnizor de gaz al UE rămâne Norvegia, nu SUA. În al doilea rând, livrările din state aliate nu creează riscuri de șantaj, spre deosebire de scenariul rusesc. Și, în fine, Bruxellesul își diversifică activ rutele: cresc contractele cu Qatar, Australia și alte țări.
Anii 2026–2027 vor fi un punct de cotitură: noile capacități din SUA, Qatar și Australia vor schimba radical piața globală a GNL. Uniunea Europeană va avea șansa să închidă definitiv „dependența de gaz” față de Rusia fără pierderi majore.
Pentru Ucraina, principalul obiectiv este să mențină atenția partenerilor asupra faptului că fiecare întârziere înseamnă miliarde suplimentare pentru Kremlin și prelungirea războiului.
Europa își poate permite luxul de a aștepta până în 2027, dar Ucraina — nu. În timp ce unele state calculează penalitățile pentru rezilierea contractelor, Rusia calculează noi livrări de armament. Iar în această contradicție se ascunde marele paradox al politicii europene contemporane.
