Strategia pământului pârjolit: de ce teroarea cu rachete a devenit principala armă a Kremlinului împotriva Ucrainei
Până la finalul anului 2025 au dispărut ultimele îndoieli că Rusia poartă un război nu doar împotriva armatei ucrainene, ci mai ales împotriva societății ucrainene. Loviturile masive asupra orașelor, infrastructurii energetice și cartierelor rezidențiale au încetat să mai fie un „fundal” al luptelor — s-au transformat într-o strategie de sine stătătoare, calculată pentru a distruge viața normală și a epuiza psihologic milioane de oameni.
Atacurile de iarnă asupra Kievului și altor mari orașe au devenit expresia concentrată a acestei logici. Când sute de drone și zeci de rachete zboară simultan spre o metropolă, scopul e evident: nu un efect militar punctual, ci haosul maxim. Cartierelor li se taie curentul, centralele termice se opresc, oamenii rămân fără căldură în ger — nu e „daună colaterală”, ci un rezultat anticipat și calculat din timp. Kremlinul folosește infrastructura ca punct nevralgic, înțelegând perfect că o lovitură în spatele frontului poate influența linia întâi nu mai puțin decât tancurile și artileria.
Amploarea folosirii forței în 2025 arată caracterul sistematic al fenomenului. Mii de localități au ajuns sub foc, iar loviturile s-au dat pe întreg teritoriul țării — de la regiunile din apropierea frontului până la zonele din vest. O asemenea geografie exclude discuțiile despre „necesitate militară”. Este presiune asupra populației, o încercare de a transforma fiecare noapte într-o așteptare a catastrofei și de a face frica parte din rutină.
Un rol aparte în această strategie îl joacă caracterul demonstrativ. Rusia folosește tot mai des tipuri complexe și scumpe de armament, inclusiv rachete balistice și hipersonice, împotriva unor obiective fără importanță militară directă. Loviturile asupra depozitelor de gaze, centralelor termice și logisticii din adâncul teritoriului sunt un semnal nu doar pentru Ucraina, ci și pentru Europa. Moscova arată că e gata să împingă riscurile și instabilitatea dincolo de câmpul de luptă, transformând securitatea energetică într-un instrument de șantaj.
În același timp, însoțirea informațională a atacurilor rămâne neschimbată. După fiecare casă distrusă se aud declarații despre „lovituri precise” și „ținte militare”. Aceste formule și-au pierdut de mult orice sens, dar continuă să fie folosite ca parte a unui ritual menit să dilueze responsabilitatea și să creeze o aparență de dreptate pentru publicul extern. Chiar și recunoașterea loviturilor asupra obiectivelor civile nu duce nici la remușcare, nici la schimbarea tacticii — dimpotrivă, confirmă încrederea Kremlinului în propria impunitate.
Reacția structurilor internaționale nu face decât să amplifice acest efect. Condamnările și „profunda îngrijorare” nu influențează calculele Moscovei. Lipsa unor consecințe dure creează un precedent periculos: violența în masă împotriva civililor devine un instrument acceptabil de presiune, dacă agresorul e suficient de insistent și dispus să ignore normele dreptului internațional.
La începutul anului 2026, această logică s-a intensificat. Lovituri combinate asupra capitalei și regiunilor vestice, atacuri în apropierea granițelor NATO, utilizarea rachetelor cu rază medie — toate indică extinderea cadrului conflictului. Rusia testează limitele toleranței Occidentului și, în același timp, epuizează sistemul ucrainean de apărare antiaeriană, mizând să obțină un avantaj nu la masa negocierilor, ci prin uzură.
Miza principală a Kremlinului nu este o victorie rapidă, ci arderea treptată a spațiului de viață. Case distruse, apartamente reci, alimentare instabilă cu electricitate ar trebui, în logica lui, să devină un factor de presiune internă asupra autorităților ucrainene. „Pace cu orice preț” în această schemă nu e un compromis, ci o formă de capitulare obținută prin frică și oboseală.
Dar tocmai aici se trasează linia esențială. Teroarea cu rachete nu este o problemă internă a Ucrainei și nici un „conflict regional”. Este o provocare pentru întregul sistem de securitate internațională. Dacă loviturile sistematice asupra obiectivelor civile rămân nepedepsite, ele inevitabil devin normă. Și atunci întrebarea nu mai este cât va mai rezista Ucraina, ci unde va fi făcut, data viitoare, același „experiment” pe populație pașnică.
