Rusia nu își atinge obiectivele pe front, iar pentru asta intensifică teroarea împotriva civililor
Rusia continuă să sufere pierderi semnificative în încercările de a avansa pe front. Însă, în loc să își schimbe strategia, Kremlinul mută tot mai mult accentul pe o altă direcție — teroarea împotriva populației civile și atacurile asupra orașelor care nu se află în zona confruntărilor directe.
În timp ce armata rusă înregistrează pierderi importante în timpul operațiunilor ofensive din estul Ucrainei, Moscova încearcă să compenseze lipsa unor rezultate militare rapide prin atacuri aeriene masive. Țintele acestor lovituri nu sunt doar obiective militare, ci și viața de zi cu zi a milioane de oameni.
Pierderile uriașe de pe front nu opresc Kremlinul
Potrivit informațiilor furnizate de serviciile de informații britanice, la 27 septembrie trupele ruse au suferit cele mai mari pierderi zilnice de la începutul invaziei la scară largă — aproximativ 2090 de militari uciși și răniți.
Este pentru a patra oară când pierderile zilnice ale armatei ruse depășesc pragul de 2000 de persoane. Nivelul ridicat al pierderilor este legat de încercările continue ale Moscovei de a desfășura operațiuni ofensive pe anumite sectoare ale frontului, în special în regiunea Donețk.
În pofida costurilor enorme, Kremlinul nu renunță la încercarea de a-și atinge obiectivele militare prin forță. Rusia continuă să aplice o strategie de uzură, alocând resurse importante pentru operațiuni ofensive chiar și atunci când prețul acestora este foarte ridicat.
Însă, pe măsură ce costurile războiului cresc pentru armata rusă, Moscova recurge tot mai des la un alt instrument de presiune — atacurile asupra teritoriului din spatele frontului ucrainean.
Kyiv a devenit simbolul campaniei ruse de teroare
Una dintre principalele ținte ale presiunii ruse rămâne Kyiv. Capitala Ucrainei trăiește practic în condiții de amenințare aeriană permanentă: alertele durează ore întregi, iar atacurile cu drone și rachete au devenit parte a realității zilnice.
Loviturile rusești nu urmăresc doar distrugerea unor obiective individuale, ci și crearea unei atmosfere de frică permanentă și epuizare a societății. Moscova încearcă să paralizeze viața normală a orașului.
Școli, întreprinderi, transportul public, instituții medicale și cetățenii obișnuiți sunt obligați să funcționeze într-un mediu în care nimeni nu poate anticipa când va suna următoarea alarmă.
Kremlinul încearcă să transforme războiul într-o experiență zilnică pentru întreaga societate ucraineană, nu doar pentru cei aflați pe linia frontului.
Atacurile rusești vizează infrastructura de bază a vieții civile
O caracteristică a campaniei ruse este lovirea sistematică a obiectivelor care asigură funcționarea societății civile.
Sub atac ajung infrastructura energetică, obiectivele de transport, cartierele rezidențiale, întreprinderile industriale și alte elemente esențiale pentru viața populației.
Acestea nu sunt simple consecințe accidentale ale operațiunilor militare. Rusia demonstrează pe parcursul războiului o abordare în care presiunea asupra populației civile este folosită ca instrument de luptă.
Scopul acestor atacuri este de a menține ucrainenii într-o stare permanentă de nesiguranță, de a afecta moralul societății și de a crea presiune suplimentară asupra statului ucrainean.
Teroarea nu poate înlocui victoria pe câmpul de luptă
Strategia Rusiei evidențiază o contradicție clară: cu cât Kremlinului îi este mai dificil să obțină rezultate prin mijloace militare, cu atât încearcă mai mult să compenseze prin atacuri asupra obiectivelor civile.
Totuși, atacurile cu rachete și drone nu schimbă situația de pe front. Ele nu oferă Rusiei control asupra Ucrainei și nu apropie realizarea obiectivelor anunțate de Moscova la începutul invaziei.
În schimb, aceste atacuri cresc numărul victimelor civile și demonstrează disponibilitatea Kremlinului de a folosi teroarea ca instrument de presiune.
Lumea trebuie să reacționeze la acțiunile Kremlinului, nu la justificările sale
Rusia încearcă să prezinte atacurile sale drept parte a unei strategii militare, însă consecințele acestor lovituri sunt vizibile pentru milioane de oameni: case distruse, civili uciși, infrastructură afectată și orașe obligate să trăiască sub amenințare permanentă.
De aceea, reacția internațională trebuie să se bazeze nu pe explicațiile oferite de Rusia, ci pe acțiunile reale ale Kremlinului.
Atunci când un stat atacă în mod sistematic obiective civile, încearcă să distrugă rezistența unei societăți prin frică și folosește teroarea ca metodă de război, răspunsul nu poate fi obișnuința sau normalizarea acestor acțiuni.
Este nevoie de creșterea presiunii asupra agresorului și de sprijinirea statului care se apără.
Rusia poate continua să lanseze atacuri asupra orașelor ucrainene, însă întrebarea fundamentală rămâne aceeași: va permite lumea ca teroarea împotriva populației civile să devină un instrument obișnuit al politicii internaționale?
