Război în Ucraina (Война в Украине)

„Uitați” în Gara de Nord al României. Cum s-a schimbat viața voluntarilor care, de peste 6 luni, ajută refugiați ucraineni: „S-a spart un balon lângă un copil și el și-a pus mâinile în cap”

S-au dus vremurile când erau pe toate televiziunile. Dar asta nu înseamnă că nu mai există. În Gara de Nord continuă să vină refugiați din Ucraina, iar câțiva voluntari se luptă să-i ajute. Cine sunt aceștia și cum te schimbă, ca om, întâlnirea zilnică cu suferința? Am încercat să aflăm aceste răspunsuri de la unii dintre voluntarii veterani din Gara de Nord, transmite sursa.

Luni, când în România începea școala și pe Facebook se dezbătea aprig despre prezența lui Simion într-un liceu bucureștean, în Gara de Nord doamna Aura fugea de colo colo să servească refugiații ucraineni care fug din calea războiului. Îmi face semn să merg rapid după tejghea și să stau jos, după care îmi toarnă o cafea.

Prima dată am ajuns aici acum șase luni, când ceea ce obișnuia să fie o sală de așteptare s-a transformat într-un loc capabil să primească mii de refugiați. Voluntarii din Gara de Nord s-au mobilizat și au încercat să umanizeze camerele mari, cu pereți albi și miros de gară.

În scurt timp, încăperile erau pline cu jucării, mâncare, haine pentru bebeluși și locuri de joacă pentru copii. Lucrurile s-au schimbat puțin și acum zona de tranzit este unde se afla fostul fast-food Springtime, într-o cameră mare, cu pereți roșii, un bar și capcane de muște care curg din tavan.

Sunt două încăperi, într-una unde refugiații sunt întâmpinați cu ceai, cafea și mâncare caldă și cea de-a doua unde pot să se așeze la masă sau pe locurile amenajate pentru copii.

Până acum, în România, au intrat peste un milion de refugiați ucraineni. Peste 84 mii s-au stabilit aici. Și e foarte probabil ca mulți dintre ei să fi fost ajutați să-și găsească cazare sau să plece mai departe de către oamenii din Gara de Nord. Câteodată era vorba de cazare, altădată era vorba de loc de muncă, cușcă pentru animăluțele cu care refugiații veneau în România etc.

Odată ajunsă acolo, „toată lumea face ce trebuie”, cum îmi spune doamna Aurelia. Voluntarii sunt ca o familie, iar asta se simte de când intri. S-au obișnuit atât de tare să primească lume, încât le vine natural.

Asta nu înseamnă că o zi din viața lor e ușoară. E nevoie de timp și câteodată ajung să stea peste program aici, pentru că le este greu să se desprindă. Chiar dacă fluxul de refugiați s-a redus față de primăvară, suportul din partea statului nu este prea mare, iar Asociația Salvatorilor Voluntari pentru Situații de Urgență (ASVSU) trebuie să găsească de multe ori soluții de una singură.

Ce am observat, de când vin aici, este că ei pot găsi rezolvări la orice. Asta nu înseamnă, totuși, că nu văd limitările care există și problemele ce ar putea fi soluționate mai ușor.

Momentan cam tot ce este acolo provine din donații, obținute prin viu grai de către Teodor Nemțeanu, zis și Dodo, care e șeful voluntarilor. Colegul lui, Vali, spune că este și datorită „sufletului său mare”.

Au reușit să obțină și câteva granturi, au refăcut toată infrastructura pentru a putea avea curent și-au pus aer condiționat, din sponsorizări. Dodo speră să facă și mai multe, însă totul pe parcurs.

La momentul actual mai sunt încă vreo 15 voluntari care sunt activi zilnic de șase luni încoace, la care se adaugă doamna Aurelia, administratorul CFR care e acolo zi de zi, Dodo și Vali.

Am vorbit cu câțiva dintre ei și ne-au împărtășit poveștile lor din ultimele luni, care de multe ori sunt impresionante: de la zile de naștere sărbătorite în gară, până la plânsete de oboseală sau momente în care au clacat și au decis să stea acasă. Totuși, după o săptămână de pauză, toți vor să se întoarcă.

„Să facem bine cât putem noi. Nu ne mai gândim la nimic. Ne punem în situația lor, noi ce am face?”, se întreabă doamna Aurelia.

Antonia: „Veneau bărbați care ne vedeau că dăm de la noi și ne dădeau ei înapoi”

Antonia, pe peron, chiar peste drum de sala de tranzit.

Are 21 de ani împliniți în gară, cum zice ea, și este studentă la SNSPA. Vine din Republica Moldova și face parte dintre translatorii (de limbă rusă) care sunt la datorie din 26 februarie. Când a văzut cât de tare a escaladat situația în Ucraina și că a început războiul, a simțit că trebuie să facă ceva.

„Era noaptea atunci și totul închis. Doar casa de bilete internațională era deschisă. Am văzut o coadă imensă, erau vreo 100 de oameni, fiind deschisă doar o casă. Toți voiau să fugă, să meargă în altă parte. Am văzut-o pe o prietenă care stătea acolo săraca înghețată, obosită și mi-a zis: „Nu vrei să stai în locul meu?”. Și am zis „Ba da. Uite, dă-mi vesta ta și pleacă acasă”. Apoi am stat 24 de ore, din prima”, își amintește Antonia.

La început era mult mai greu, pentru că era frig și venea cu câte două-trei hanorace. După o zi de voluntariat, pleca acasă fără niciunul. Vedea copii în pijamale și nu putea să îi lase așa, donațiile erau puține, așa că dădea de la ea.

„Veneau bărbați care ne vedeau că dăm de la noi și ne dădeau ei înapoi. „Uite, că tu o să ai mai multă nevoie de ea”. Era super emoționant. Tu dai, dar și primești”, îmi povestește tânăra.

A făcut și psihoterapie, spune că șase luni de gară s-au simțit ca patru ani, dar acum e mai puternică și știe cum să gestioneze sentimentele.

Ca translator, a ajuns să ajute și pe la secțiile de poliție din București, la spitale, oriunde era nevoie și nu aveau translatori autorizați. Până și în timpul în care vorbeam, jumătate era atentă la ce se întâmplă în sală și dacă e nevoie de ea. A plecat la un moment dat să o îndrume pe o femeie ucraineancă și să îi dea cafea.

Bogdana: „S-a spart un balon lângă un copil și el și-a pus mâinile în cap. Ne-am uitat unul la altul și am zis că aici nu o să mai fie baloane”

Are 22 de ani și e aici din aceeași zi din care e și Antonia. Ambele sunt translatoare și au ajuns prietene bune, care se bazează una pe alta, chiar dacă la început nu se suportau. Bogdana a fost alături de Antonia, când a aflat că unul dintre prietenii ei a murit în Kiev.

Fetele își amintesc cum la început trebuiau să aibă grijă la orice zgomot, ca să nu sperie refugiații și, în special, copiii.

„Nu desfăceam iaurturile, să nu facem zgomot. Ieșeam afară, în frig, și făceam asta. A mai fost o fază cu un balon. S-a spart un balon lângă un copil și el și-a pus mâinile în cap. Ne-am uitat cu Dodo unul la altul și am zis că aici nu o să mai fie baloane”, povestește Bogdana.

Atât Bogdana, cât și ceilalți subliniază importanța terapiei și spune că altfel nu ar fi rezistat. Cu toate că a văzut multe lucruri care ar fi putut să o dărâme, pare că găsește soluții la orice.

„Nu cred că ar fi ceva ce nu am putea să rezolvăm aici”, spune Bogdana. A văzut oameni din Herson, Mariupol, Harkov, Bucha, Irpin, Nicolaev, Odessa, Donețk, Kiev, dar spune că cel mai mult au șocat-o cei din Mariupol, pe care îi descrie ca niște „fantome vii”.

Așadar, există diferențe și între refugiații care vin acum față de cei care veneau la început:

„Diferența cea mai mare e că cei care au venit prima data stau într-o stare de panică mult mai puternică și mai afectați pentru că toate se întâmplau pentru prima dată: primele alarme aeriene, primele bombardamente și nimeni nu știa cum să reacționeze și ce să facă. Cei care vin acum deja s-au obișnuit cu asta”, relatează tânăra.

Cei care vin acum sunt refugiații care au mai sperat că o să se termine foarte repede sau că nu o să-i afecteze războiul personal, din ceea ce a observat Bogdana.

„Însă, în momentul când îți cade racheta fix în curte sau trece tancul pe sub geamuri, îți faci bagajul și pleci unde te duc ochii. Aproape toți o fac pentru a-și salva copiii”.

Bogdana a ajuns să plece din gară pentru că o fetiță de care s-a atașat, Karina, a murit de leucemie. Speranța că va fi bine a rămas, așa că atunci când s-a întâlnit cu părinții ei în gară și a auzit că ea nu mai este a clacat. Acum vine o dată pe săptămână.

Ionuț și doamna Aurelia: „Mergeam în Sala 2 și auzeam copii care plângeau, la orice zgomot mai tare”

Ionuț este în gară de cinci luni și jumătate, are 30 de ani și este primul voluntar pe care l-am cunoscut. Mi-a spus că e puțin timid și să îi dau timp, dar s-a dovedit total opusul. Vine în gară în fiecare zi, până la ora 14. „Aici suntem ca într-o familie!”, spune el când încearcă să-mi explice care e relația cu ceilalți colegi.

El este singurul care îi spune Nea Marin doamnei Aurelia și se amuză amândoi pe treaba asta. Când l-am întrebat cum au fost ultimele luni aici, mi-a spus că a fost dificil:

„Mergeam în Sala 2 și auzeam copii care plângeau, la orice zgomot mai tare. Erau speriați. Nu vreau să mai zic nimic, o să-mi vină să plâng. Asta vedeam și la Sala 3, erau agitați. Asta e viața…”.

Și el, la fel ca ceilalți, e sfătuit zilnic de rude să nu mai meargă în gară și să se axeze pe altceva. Cu toate astea, și-a găsit un motiv să revină. Spune că îl încarcă recunoștința oamenilor și își amintește că se bucurau și pentru lucruri simple.

A ajutat-o cândva pe o doamnă să își pună o cartelă în telefon și ea i-a mulțumit de nenumărate ori, ceea ce l-a „înmuiat la suflet”.

Doamna Aurelia este administrator CFR și vine aici opt ore pe zi, de luni până vineri. Câteodată a mai venit și sâmbăta. De când e în gară și ajută refugiați, a învățat și ceva rusă, a cazat șapte familii la Costinești și alaltăieri a făcut rost de loc de muncă unui refugiat, la o brutărie din gară.

Dodo: „Aici s-au spălat peste 800 de bebeluși, vreo 200-300 de femei”

Dodo sau Teodor Nemțeanu sau „stăpânul” poreclit ironic de către voluntari, care glumesc cu el non-stop. El este șeful voluntarilor și cel care conduce asociația ASVSU, alături de Vali. A fost toată viața agent de pază, iar acum e pompier și se ocupă de tot ceea ce este la Gară.

Partea birocratică i-a cedat-o lui Vali, colegul lui, pentru că „trebuie făcută și aia”. Acum, el face rost de donații, aduce mâncare chinezească pentru voluntari zi de zi, mâncare pentru refugiați, transport și tot ce mai e nevoie.

În încăperile din spate au un sistem bine pus la punct, unde pot să-și dea seama foarte repede dacă lipsește ceva și de ce anume este nevoie.

„Aici când ajung au camerele de sus, ascunse. Acolo este duș, băi normale pe care le-am făcut cu ajutorul lui Teo Zăbavă, Raluca și Oigan și Răzvan cu Alina.

Ce făceam dacă nu făceam asta? Aici s-au spălat peste 800 de bebeluși, vreo 200-300 de femei, am făcut un calcul grosso modo, n-a stat nimeni să facă registre de spălat”, îmi povestește Dodo în timp ce îmi face turul încăperii.

Camera de sus, unde au dormit femei și copii
Bogdana îmi arată sala pentru schimbat scutece și unde țin mâncarea pentru bebeluși

Cu toate că a reușit să aranjeze camerele aici și să aprovizioneze zi de zi, încă nu are o plasă de siguranță:

„Cert este că sala ne-a fost pusă la dispoziție de către o entitate, dar nu știe nimeni cui. Eu îmi desfășor activitatea aici, dar în orice clipă poate veni cineva să zică „Noi aici luăm chiria respectivă. La revedere!”.

Nu știm cât îi ajutăm pe oamenii aceștia, pe cât timp, pe ce bază. Juridic nu avem nicio bază”.

O altă problemă este că ISUBIF nu mai oferă transport refugiaților către cazările statului, așa că Dodo de multe ori e nevoit să facă ture cu mașina personală.

Chiar dacă s-a diminuat numărul celor care vin, tot au un flux zilnic. Luni au fost 51, marți 29, iar miercuri dimineață au mai venit 41 de refugiați. Până una alta, caută în continuare donații și îi sună telefonul în fiecare minut cu câte ceva.

Vali: „Mai vin? Asta ne întreabă toată lumea. Da, ei mai vin”

Mâncarea pe care o încălzesc la cuptorul cu microunde, atunci când ajung autocarele cu refugiați

El cu Dodo pare că fac echipa perfectă. Vali se ocupă de partea birocratică și de aprovizionare. Pe lângă asta, este manager de turneu la trupa Vița de Vie. Reușește cumva să-și facă timp pentru toate, cu toate că simte zilnic dorul de familie.

A venit aici pe 26 februarie, la 5 dimineața. A făcut partea de prim ajutor, până când a reușit după trei luni jumătate să predea totul celor de la ambulanță și de la ISU și SABIF.

De când e în gară a ajutat la probleme medicale precum picioare murate, unghii intrate în carne, oameni cu răni din tranșee, probleme medicale de inimă și alte lovituri, toate tratate în gară.

Face voluntariat și ajută oameni de când se știe, pentru că așa a crescut. Părinții lui au asociația de prim ajutor și asta știe să facă: să îi învețe pe alții cum să ajute. Când am plecat eu, Bogdana a mai rămas.

Am ieșit din gară ca teleghidată și mă gândeam într-una la ce mi-au spus ei. Refugiații încă vin, războiul nu s-a încheiat, chiar dacă s-a pus cumva liniștea peste subiect.

„Mai vin? Asta ne întreabă toată lumea. Da, ei mai vin”, îmi spunea Bogdana în timp ce mă conducea către ieșirea din sală.

La metrou, fix în fața mea, era un băiețel blond, cu ghiozdan, care vorbea cu mama lui, într-o limbă ce părea a fi rusă. Copiii au început școala, alții poate sunt într-un autocar care vine din Odesa și urmează să ajungă la 5:41 dimineața, în gară.

O să fie întrebați dacă vor ceai, o să fie lăsați să deseneze și nu o să se joace cu baloane.

#voluntari #România #Gara_de_Nord #refugiați_ucraineni

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button